Omul sfinteste locul

Cand exista un vinovat, multumile se arunca furioase sa-l sfasie. El aduna intr-o clipa tot amarul, necazul, ura si nemultumirea multimii anonime. Sa fie decapitat, sa fie mazilit, sa fie supus rusinii publice, sa plateasca, sa putrezeasca in lantul pedepsei bine meritate. Cateva voci se ridica in apararea vinovatului. Sa fie iertat, sa-i fie sterse pacatele, este om si el. In plus, poate la viata lui a facut si bine. Multimea se supune unei schisme si incepe sa se ciocneasca in ideologii acide. 

Cum de se intampla asa? Datorita identificarii si proiectiei. Si daca vorbesc chineza am sa explic de indata. Identificarea presupune sa vedem in celalalt tot ceea ce exista si in noi, sa traim tot ceea ce traieste si el, sa confundam ideile noastre cu ale lui, idealurile noastre cu ale lui, destinul lui cu al nostru. Proiectia presupune sa aruncam in celalalt tot ceea ce nu ne place la noi, sa vedem la el bubele noastre cele mai puroioase, cosurile noastre cele mai negre si gandurile cele mai ascunse. Si in timp ce il impopotonam cu ele, noi sa ramanem puri si fideli eticii constiintei. 

Toate bune si frumoase. Urmam pilda sacrificiului crestin. Dar ea functioneaza doar daca cineva este in masura sa isi asume toate pacatele lumii. In cazul de fata, nici nu este cineva interesat sa fie mantuit si  sa se curete de pacate, nici altcineva sa care in spate toata povara tuturor. In acest caz este o problema de supravietuire. Fiecare incearca sa isi salveze pielea. 

Sa arunce primul cu piatra cel ce este fara de greseala s-a transformat rapid intr-o avalansa de sudalme a celor care s-au vazut dezveliti de pacate, doar pentru ca unul a fost condamnat pentru ele.

Sa ne imaginam ca o data cu uciderea cuiva, fie ea si doar publica (desi cea lui Ceausescu a fost reala) piere tot raul? Ca ne curata de toata viclenia, marsavia si dorinta de a face din bunul aproapelui, bunul nostru propriu? Putin probabil. 

Tot ceea ce exista in ceea ce detestam, exista si in noi. Si daca ne-am abtinut de la act, ceea ce este insasi definitia moralitatii, atunci sa pretuim valoarea simbolica a fantasmei si sa acceptam ca interiorul este plin de panze de paianjeni, in timp ce exteriorul este dat cu aghiasma si mir. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Apocalipsa pe dos

Ieri s-a anuntat noul update al apocalipsei: 23 august 2013. Un foc nimicitor va mistui toate vietatile de pe Pamant, iar pe planeta pustie va fi o liniste apasatoare. Aceasta este viziunea pe care a avut-o celebrul calugar rus Rasputin, preferatul tarinei Alexandra, la inceputul secolului trecut. Rasputin ar fi prezis ca fortele crestine se vor alia intr-o noua cruciada impotriva celorlalte religii, in 2007, iar un milion de suflete vor pieri intr-o singura bataie numita „Marele Macel“. 

Totusi nu stiu ce sa zic despre acest domn Rasputin. Inseamna ca nu a vazut marile macele de la cozile de zahar si ulei de pe vremea lui Ceausescu, nu a vazut cruciadele pentru banane si pui si mai ales linistea apasatoare care plutea in magazinele pustii. Daca asa arata Apocalipsa, noi am trait-o deja.

Ne-am obisnuit sa traim cu apocalipsa, Hollywood-ul ne-a aratat deja toate scenariile posibile, cred ca la unele dintre ele nici macar Dumnezeu nu s-a gandit. Cel mai recent film care mi-a atras atentia avea o viziune proprie asupra sfarsitului lumii: pe dos. Stim cu totii varianta in care sfarsitul vine din cer, de sus in jos, totul este bombardat si fiecare fuge care incotro. Dar varianta in care totul vine de jos in sus cum va suna? In care salvarea lumii inseamna o calatorie in miezul pamantului?

Pe masura ce o naveta creata special cu toate cele  patrunde in miezul pamantului, te cuprinde claustrofobia. Te gandesti ca nu te-ai duce acolo nici daca ar fi o simulare pe computer doar. Nici nu stii cum e mai bine, sa iti cada din cer in cap focul sau sa te inghita din mers. The Core, in regia lui John Amiel (2003) propune ideea unui termen limita al Pamantului. Ranit el insusi dintr-o incercare de a experimenta apocalipsa doar de dragul adrenalinei. Sigur ca pierderile colaterale sunt numeroase si din "zece negri mititei" ca s-o citam pe Agatha Christie mai raman doar 2. Care insa in mod uluitor revin din infern si scapa cu viata.

Mi s-a parut o metafora buna faptul ca suntem atat de ocupati sa ne ferim de pericolele din exterior ca uitam de unde vine cel mai prolific sfarsit: din interiorul nostru.

Dar totul e bine cand se termina cu bine. Zicea Shakespeare. Si el nici nu stia ce va fi peste cateva sute de ani. Dar prefera sa-si traiasca clipa mai degraba decat sa se pregateasca pentru apocalipsa.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina