Mistretul care a inghitit iubirea

Nimic nu este ferit de sabia lui Damocles. Oricat de rapid ai fi, de alunecos, de descurcaret. Weekend-ul acesta a fost despre cum se strecoara iubirea pentru a nu da nas in nas cu maretia propriului destin tragic. Se spune o vorba: capul plecat sabia nu-l taie. Dar nici nu va vedea niciodata cerul. Asa ca a indraznit sa ridice ochii si sa isi inalte capul. Si a vazut-o pe Venus. Ce a urmat a fost o inlantuire de fapte din firesc, dar cu o incheiere din condeiul absurdului. Nu iubirea l-a ucis pe Adonis. Nu pasiunea l-a mistuit pe cel indragostit cu toata fiinta lui. Ci un mistret. 

O sa va intrebati ce cauta un mistret in toata povestea asta. Si de ce Adonis nu a ramas sa se hraneasca cu iubire, sa se inseteze de asteptare si apoi sa isi revendice dorinta. Pentru ca a plecat la vanatoare. Pentru ca nu a putut suporta un sentiment intreg si a trebuit sa il sparga in bucatele si sa le vaneze una cate una pana cand viata sa s-a oprit prematur. Si a murit.

Reactia lui Venus: un blestem picurat in inima tuturor celor care si-ar mai putea imagina vreodata ca exista happely ever after. Toti cei ce iubiti, sa nu aveti vreodata parte de iubire. Celebrul sa moara si capra vecinului.

Dar este o iluzie ca inmultirea in proportie geometrica a suferintei produce alinare. Ceea ce rezulta este o alianta a urii care in cele din urma te lasa in bezna. Una atat de neagra incat nici nu mai conteaza daca esti pierdut in abis sau este cineva langa tine. Fiecare destin isi are mistretul lui. 

Sa ma notam cateva impresii din weekend.

Venus si Adonis dupa Shakespeare la Teatrul Mignon. Nu stiu cum si-a imaginat distinsul domn punerea in scena a operelor sale in anul 2014, dar aici era o salicica mica, cu scaune din catifea rosie pe o parte si alta, o domnisoara care interpreta pe rand si pe Adonis si pe Venus, transpusa in dedublarea sexelor si in trairea amorului si un domn cocotat pe o schela care canta la chitara si o acompania pe domnisoara. Innamorata pana peste cap, domnisoara sfarseste dupa o noapte petrecuta cu Adonis intr-un leagan bataindu-se ordonat. Apoi Adonis pleaca la vanatoare si este ucis un mistret. Domnisoara este distrusa, tuna si fulgera si conchide ca totul s-a sfarsit. Pentru toti. 

O atingere simpla si o casatorie de scurta durata intre biscuiti, branza si capsuni. S-au iubit la nebunie doar pentru a se distruge reciproc. O sarbatoare a unui sfant pe care il sfintim desi nu il cunoastem, dar ne multumim cu faptul ca este un protector al cuiva, pe undeva. O poveste cu piper si completarea nimerita ar fi ciocolata. O nenorocire imposibil de evitat in Crimeea. Nimeni nu poate alege in locul nostru cum se scrie istoria. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Apocalipsa pe dos

Ieri s-a anuntat noul update al apocalipsei: 23 august 2013. Un foc nimicitor va mistui toate vietatile de pe Pamant, iar pe planeta pustie va fi o liniste apasatoare. Aceasta este viziunea pe care a avut-o celebrul calugar rus Rasputin, preferatul tarinei Alexandra, la inceputul secolului trecut. Rasputin ar fi prezis ca fortele crestine se vor alia intr-o noua cruciada impotriva celorlalte religii, in 2007, iar un milion de suflete vor pieri intr-o singura bataie numita „Marele Macel“. 

Totusi nu stiu ce sa zic despre acest domn Rasputin. Inseamna ca nu a vazut marile macele de la cozile de zahar si ulei de pe vremea lui Ceausescu, nu a vazut cruciadele pentru banane si pui si mai ales linistea apasatoare care plutea in magazinele pustii. Daca asa arata Apocalipsa, noi am trait-o deja.

Ne-am obisnuit sa traim cu apocalipsa, Hollywood-ul ne-a aratat deja toate scenariile posibile, cred ca la unele dintre ele nici macar Dumnezeu nu s-a gandit. Cel mai recent film care mi-a atras atentia avea o viziune proprie asupra sfarsitului lumii: pe dos. Stim cu totii varianta in care sfarsitul vine din cer, de sus in jos, totul este bombardat si fiecare fuge care incotro. Dar varianta in care totul vine de jos in sus cum va suna? In care salvarea lumii inseamna o calatorie in miezul pamantului?

Pe masura ce o naveta creata special cu toate cele  patrunde in miezul pamantului, te cuprinde claustrofobia. Te gandesti ca nu te-ai duce acolo nici daca ar fi o simulare pe computer doar. Nici nu stii cum e mai bine, sa iti cada din cer in cap focul sau sa te inghita din mers. The Core, in regia lui John Amiel (2003) propune ideea unui termen limita al Pamantului. Ranit el insusi dintr-o incercare de a experimenta apocalipsa doar de dragul adrenalinei. Sigur ca pierderile colaterale sunt numeroase si din "zece negri mititei" ca s-o citam pe Agatha Christie mai raman doar 2. Care insa in mod uluitor revin din infern si scapa cu viata.

Mi s-a parut o metafora buna faptul ca suntem atat de ocupati sa ne ferim de pericolele din exterior ca uitam de unde vine cel mai prolific sfarsit: din interiorul nostru.

Dar totul e bine cand se termina cu bine. Zicea Shakespeare. Si el nici nu stia ce va fi peste cateva sute de ani. Dar prefera sa-si traiasca clipa mai degraba decat sa se pregateasca pentru apocalipsa.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina