La neaua care a rasarit

Un weekend sub umbra marii intrebari. Aceea celebra, cea cu privire la existenta. Soptita de un biet om la adapostul propriului castel si repetata apoi obsesiv de omenire. A fi sau a nu fi. De fapt, ca sa fiu mai adecvata, a fost sau n-a mai fost. Omul era Hamlet, iar dilema lui nu era de gluma. Dar nici una din enigmele noastre marunte nu este o simpla diletanta. 

Inca de vineri dadea semne de indoiala cerul. Nu se putea hotari carui principiu al fizicii sa fie fidel: lichid sau solid. Noaptea a fost traversata de o transpunere violenta a Siberiei in sanul cald si neobisnuit cu inghetul bruscat al somnului pacifist de felul lui. S-au zdranganit usi, s-au zdranganit fereste, s-au zbatait crengi, s-au zbuciumat suflete. Cert este ca pana dimineata totul era alb. Acoperit. Aerisit. Adormit. 

Si tot ce mai incepe cu A. Apropo de asta, ascultam un comediant care explica foarte simplu cat de importanta este litera A. Luati un cuvant. Spre exemplu, Macarena. Si acum scoateti litera A si pronuntati-l. Simtiti cum se revolta limba?

Dar sa revenim. Ce urmeaza dupa A. B? Nu. Urmeaza apocalipsa. Urgenta. A treia cadere a lumii. Fulgii de nea sunt periculosi, sunt dati in cautare pe tot metrul patrat si daca ar sta locului o secunda poate inghititoarele de nameti i-ar prinde. Neaua este perfida, este vicleana. Curge de sus si se asterne pe jos. Niciodata invers. Se tot curata de zor josul, in timp ce susul ramane la fel de obraznic. 

Si timpul s-a oprit in loc. Usile s-au zavorat, scolile s-au inchis, oamenii au atipit. Urmeaza mica hibernare pana cand nametii se vor topi. S-ar putea sa dureze ceva.

Sa mai amintim din impresiile acestui weekend un conflict international produs de limete. Iarna nu-i ca vara, nici Bucurestiul nu-i Florida. N-a iesit cu scantei, dar momentan simpatia americana s-a stins. Noroc cu o negresa muncitoare (nici urma de rasism) care s-a imbuibat cu niste banane si a salvat situatia (as spune de cacao, dar de fapt era verde toate ziua).

O carte sugubeata despre femei si barbati. Cica femeile ar veni de undeva de unde doua bete se unesc intr-un punct, iar barbatii de la baut. Acum nu e nici o noutate, caci cu totii ne nastem din acelasi loc, cu aceeasi precizie geometrica. Ca unii se aleg doar cu venitul si altii mai capata si altceva, asta este alta poveste. 

O vizita la ceas de seara, un dop voios si sase capete flamande. O licoare magica ce a distilat orice emotie inca nediluata de nea sau nezbarlita de vant. 

Si o improvizatie ce n-a mai fost. Sa spunem ca si imprevizibulul este tot o improvizatie a vietii. De la neaua care a rasarit ni se trage. 

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

Apocalipsa pe dos

Ieri s-a anuntat noul update al apocalipsei: 23 august 2013. Un foc nimicitor va mistui toate vietatile de pe Pamant, iar pe planeta pustie va fi o liniste apasatoare. Aceasta este viziunea pe care a avut-o celebrul calugar rus Rasputin, preferatul tarinei Alexandra, la inceputul secolului trecut. Rasputin ar fi prezis ca fortele crestine se vor alia intr-o noua cruciada impotriva celorlalte religii, in 2007, iar un milion de suflete vor pieri intr-o singura bataie numita „Marele Macel“. 

Totusi nu stiu ce sa zic despre acest domn Rasputin. Inseamna ca nu a vazut marile macele de la cozile de zahar si ulei de pe vremea lui Ceausescu, nu a vazut cruciadele pentru banane si pui si mai ales linistea apasatoare care plutea in magazinele pustii. Daca asa arata Apocalipsa, noi am trait-o deja.

Ne-am obisnuit sa traim cu apocalipsa, Hollywood-ul ne-a aratat deja toate scenariile posibile, cred ca la unele dintre ele nici macar Dumnezeu nu s-a gandit. Cel mai recent film care mi-a atras atentia avea o viziune proprie asupra sfarsitului lumii: pe dos. Stim cu totii varianta in care sfarsitul vine din cer, de sus in jos, totul este bombardat si fiecare fuge care incotro. Dar varianta in care totul vine de jos in sus cum va suna? In care salvarea lumii inseamna o calatorie in miezul pamantului?

Pe masura ce o naveta creata special cu toate cele  patrunde in miezul pamantului, te cuprinde claustrofobia. Te gandesti ca nu te-ai duce acolo nici daca ar fi o simulare pe computer doar. Nici nu stii cum e mai bine, sa iti cada din cer in cap focul sau sa te inghita din mers. The Core, in regia lui John Amiel (2003) propune ideea unui termen limita al Pamantului. Ranit el insusi dintr-o incercare de a experimenta apocalipsa doar de dragul adrenalinei. Sigur ca pierderile colaterale sunt numeroase si din "zece negri mititei" ca s-o citam pe Agatha Christie mai raman doar 2. Care insa in mod uluitor revin din infern si scapa cu viata.

Mi s-a parut o metafora buna faptul ca suntem atat de ocupati sa ne ferim de pericolele din exterior ca uitam de unde vine cel mai prolific sfarsit: din interiorul nostru.

Dar totul e bine cand se termina cu bine. Zicea Shakespeare. Si el nici nu stia ce va fi peste cateva sute de ani. Dar prefera sa-si traiasca clipa mai degraba decat sa se pregateasca pentru apocalipsa.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina