Cand oamenii se impart in ei si noi

Circula zilele acestea pe internet un filmulet cu un copil care are sindromul Down si este tratat foarte urat de o invatatoare care il da si afara din clasa. La finalul filmuletului apare precizarea ca este inspirat dintr-un caz real. Ca orice situatie incarcata de mult afect, filmuletul a produs multe reactii, de toate felurile: indignare, furie, refuz, negare etc.

Dar o reactie care mi-a atras atentia  a fost cea a unei doamne invatoare care spunea asa: " si tot ei ne denigreaza pe noi". Fara a mai conta foarte tare la cine se refereau ei si la cine se referea noi, aceasta categorisire este declaratia unui razboi intre unii si altii. Nici nu stim de ce, cum, cand, in ce fel, dar daca e vorba de denigrare, atunci sa mergem la razboi.

Aceasta maniera de a trata conflictual orice situatie si de a o imparti in alb si negru este total neproductiva, dar poate fi explicata printr-un mecanism foarte simplu: identificarea. Fiecare dintre noi se identifica cu cel care are de suferit sau cu cel care persecuta. Si exprimam ceea ce simtim in functie de personajul cu care am rezonat. Dar eu va propun sa privim scena in ansamblul ei si sa incercam sa o intelegem ca atare. In fapt e foarte simplu.

Nu exista ei si noi. Exista oameni. Unii care pot iubi, intelege si lucra cu alti oameni. Si altii care pot umili pentru ca nu inteleg si ca atare nu pot lucra cu alti oameni. Pentru cei dintai, nu putem decat sa ne bucuram si sa speram ca vor fi mereu astfel de oameni. Pentru cei din urma, nu putem decat sa ne intristam si sa le cerem sa se opreasca. Sa le spunem ca nu au voie sa umileasca alti oameni si ca daca nu se pot abtine, pot cere ajutor. 

Daca aceasta situatie este intr- adevar reala? Ceea ce transmite ea este in mod cert adevarat. Si asta e cel mai important. Transmite teama, confuzie, spaima, disperare, neputinta. Ne arata un adult care, pierdut in incercarea lui de a intelege, apeleaza la forta. Nimeni nu are voie sa-si foloseasca forta pentru a-l controla pe cel care nu se poate opune. 

Ceea ce ne incurca este negarea. Mereu spunem ca asa ceva nu exista, ca nu se poate, ca este vorba despre o denigrare. Nu putem accepta niciodata ca in lumea asta se intampla toate lucrurile, bune si rele, ca exista oameni care fac lucrurile cu mult suflet si oameni care, ei insisi inspaimanti, incearca sa se apere devenind violenti si necrutatori. Atata timp cat nu putem vorbi despre ceea ce se intampla, cat nu putem intelege sensul pentru care se intampla, vom fi mereu sortiti repetitiei interminabile. 

Pe maine dimineata asadar,

De ce nu putem accepta imperfectiunea?

Zilele trecute o fetita in varsta de 5 ani m-a intrebat: daca eu stiu ca regula este ca nu avem voie sa lovim pe nimeni, atunci de ce doamna educatoare nu a respectat aceasta regula?

Grea intrebare, nu puteam raspunde la ea fara a afla ce se intamplase de fapt. Doamna educatoare a raspuns insa senina, afirmand ca fetita nu s-a conformat cerintelor ei si intarziind sa-si dea jos bluza si sa se dezbrace in pijamale, a deranjat toata clasa de copii care trebuiau sa adoarma la minut. Fetita, incurcandu-se in maneca bluzei a cerut ajutor. Acesta a venit sub forma unei palme si a unui torent de reprosuri cum ca este inacceptabil sa nu se descurce singura. In plus, palma a fost un bonus si pentru alti nervi produsi educatoarei de debitul verbal al fetitei si de cantitatea de intrebari pe care o pune zilnic. 

Fetita nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor doamnei educatoare si nu s-a putut conforma idealului ei de disciplina si viteza. Nu s-a gandit niciodata fetita ca va trebuie sa exerseze zilnic la un maraton al schimbatului in pijamale ca sa evite asprimea palmei care poate pica oricand.

Aceeasi doamna educatoare a dojenit fara nici o blandete parintii care indraznisera sa isi inscrie copilul la optionalul de Arte sau Mind Lab, spunandu-le ca sunt niste porcarii si ca ii va retrage chiar ea cu mana ei daca ii inscriu. 

Parintii s-au simtit umiliti, fara nici o posibilitate de a reactiona si gata sa se resemneze, plecand capul si sperand ca vor trece cu bine si peste anul acesta scolar. Poate copilul va scapa doar cu cateva palmute si cateva urlete decente. Poate ca ei nu vor incasa mai mult de 3-4 sedinte de umilinta si batjcora.

De unde vine puterea unui om in fata altor oameni? De unde vine teama lor si convingerea ca nu le ramane nimic de facut?

Din nevoia de a construi mereu o ierarhie baza pe alternanta superior/inferior. Adultii nu sunt obisnuiti sa fie egali, sa comunice parte in parte, sa adopte o atitudine activa. Ei au fost invatati sa se supuna celor mai puternici, sa accepte ceea ce li se cere, sa nu pretinda ceea ce li se cuvine, ca s-ar putea intoarce mai rau impotriva lor, sa taca. Aceasta atitudine este o reminiscenta a unor conduite infantile indelung cultivate in copilaria mica. A unei educatii pe baza de frica si de rezistenta la jignire si umilinta. A unei dictaturi care a distrus orice urma de nazuinta si de independenta, lasand de inteles ca exista mereu un potential abuzator gata sa-si intre in drepturi. 

De ce nu putem accepta imperfectiunea? Pentru ca idealul nostru este o utopie. Tindem catre perfectiune si accedem la ea pacalindu-ne in permanenta, trisand cu orice mijloace, mintindu-ne si inselandu-ne. Nu folosim cuvintele pentru a completa ceea ce este incomplet, folosim actele care vor comite mereu cate o noua violenta menita sa ne intareasca idealul. Daca vom fi puternici atunci vom razbi. 

Convietuim inca dupa legea junglei, cel mai puternic supravietuieste, cel slab este exterminat. Cantarim abilitatile dupa doleante inexistente si pretindem reusite alienate. Le cerem copiilor sa fie ceea ce n-am putut fi acum zeci de ani. A fost o dovada de inteligenta ca n-am putut deveni ceea ce ne-a pretins un regim mimetic. Este o dovada de idiotenie ca pretindem sa devina copiii nostri.

In incheiere, ce ii putem raspunde fetitei la intrebarea ei isteata? Ca nu toti adultii s-au facut inca oameni. Unii inca se straduie sa devina.

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

Declinul prosperitatii limbajului

La multi ani dupa caderea regimului care a impamantenit limbajul de lemn si gandirea incremenita in proiect, vorbirea inca pastreaza aschii aspre din scanteia paranoida ce anima odinioara dialogurile. Cum 45 de ani ne-am gandit zi de zi ce sa nu vorbim si cum sa vorbim despre ceea ce trebuie sa spunem, am ajuns astazi sa folosim niste stereotipii de limbaj care nu mai reflecta o lume vie si plina de potential, ci o lume prafuita, cu cateva sintagme lingvistice ramase pe raft si o acuta lipsa de inspiratie. 

Intr-un discurs prezidential de la un mare forum economic, presedintele foloseste de 20 de ori expresia declinul prosperitatii, iar a 21-a una oara adauga declinul locurilor de munca. Un asemenea discurs, din care lipsea doar patosul oratorilor de ieri si uralele tovarasilor adusi cu de-a sila sa aclame, e mult prea departe de ceea ce traim astazi. Nu are nici finete, nici suplete, nici macar acel zgubilitic curaj care ne-a adus in vazul lumii in 1989. 

Un veac s-a scurs de cand ne-am eliberat si in fapt nu avem nici acum libertatea de a vorbi. Pastram aceeasi functionare paranoida, suferim de aceeasi persecutie constanta, agresam cu aceeasi placere si nu avem conceptul ideii de transformare. Oricum vom muri, oricum e greu si va fi si mai greu, macar sa luam cu noi cat mai multi de gat cand ne ducem la vale.

Traim inca din confesiuni supreme, din senzationalul banalului, din dorinte de eliberare de sub povara prizonieratului imaginar. Nu ne mai pastoreste nici un dictator, dar ne terorizam singuri. 

Un dascal, academizicat in ale logicii, ii spunea zilele trecute unui elev de clasa a IX-a "esti un bou, un retardat". Elevul, intreband care este motivul pentru l-a facut asa, intrucat timpul presarat in relatia lor de la inceputul scolii era inca mult prea fin pentru asemenea diagnostic riguros, primeste urmatorul raspuns: Pai nu eu te-am facut ma asa, te-a facut ma-ta acum 15 ani. Cratima, adaug, este de la mine. Un asemenea afect nu permite cratima. Este ca un scuipat adresat unei istorii care este nevinovata doar si numai prin faptul ca ii este anonima dascalului. 

Nici nu conteaza, stim deja ca elevul este vinovat prin simplul faptul ca are 15 ani si este adolescent. Trebuie sa fie un bou. Trebuie sa fie un retardat. Orice alt rationament incalca declinul prosperitatii generatiei actuale si incalca superioritatea prosperitatii generatiei anterioare. 

O generatie asudata de frustrari, invaluita in ura, visand mereu la idealul unei libertatii ce nu a mai venit niciodata. Pentru ca timpul nu curge niciodata inapoi, ci doar inainte. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Nu ne-am nascut ca sa tacem

Un weekend de revolta, de indignare, de protest. Sunt in viata si acele momente in care sufletul se revolta, mintea protesteaza, gandurile baltesc de indignare, iar vocea se aud tare si ascutit. Ori de cate ori vedem ceva avem o reactie. Poate ca decenii intregi a fost o reactie muta. Poate ca traumatismul tacerii ne-a apasat atat de tare incat acum suferim de laringita psihica. Poate ca nu ne mai permitem sa vorbim pentru ca ne e teama sa nu fim auziti. Sau poate ca ni s-a spus prea mult despre capul plecat pe care sabia nu-l taie si despre daca taceai, filosof ramaneai. In plus, inca de mici, in gradinite si scoli se cultiva tacerea. Sssssst, daca mai aud un cuvant nu stiu ce va fac.

Nu putem fi liberi daca cuvintele sunt prizoniere, daca ideile sunt sclave inca convingerilor inspaimantate de repercursiuni. Nu poate exista democratie in tacere. 

Revolta nu este o distrugere, un razboi, o razbunare. Ci este o revolutie a gandirii care se reconsidera pe ea insasi, este o furtuna a afectelor care se sufoca la interior. Este o filosofie a existentei. Cel putin una dintre ele. 

Sa amintim din impresiile de weekend un grup de oameni care lupta pentru ei si se lupta pentru a depasi imperfectiunea lor in raport cu asteptarile celorlalti. Oameni care nu isi gasesc locul si cauta cu disperare unul, desi au primit deja un loc atunci cand s-au nascut. Cine are dreptul sa ne ia locul pe care il primim la nastere? Cine are dreptul sa ne declare inadecvati pentru a ne arata in vazul lumii, nepotriviti pentru a zambi laolalti cu ceilalti, incapabili de a suporta rigorile unei societati ocupata sa se admire in oglinda?

Alti cativa oameni care au reusesc sa se exprime rasfoind ceea ce de obicei aruncam la gunoi. Care au reusit sa se inspire din banal si sa creeze un cotidian altfel decat arata el in mod obisnuit si totusi acelasi. Viata insasi este un colaj de trairi, de idei, de experiente, de momente. 

O aventura in miezul idilic al urbei, o plimbare cu barca la adapostul cerului innorat, halvita tare ca piatra cum era odinioara, kurtos kolaci ca la mama lor acasa, poze ca-n Bucurestiul interbelic.

Si un val de oameni dornic sa asiste la conceptia futurista a reconstructiei uneia dintre cele mai urate monstre de arhitectura: Casa Poporului. S-a lasat mult asteptata proiectia, motiv pentru care oamenii au prins glas si au huduit lipsa de consideratie. O multime de oameni nu este o turma de oi care poate paste motaind toata noaptea pana da roua diminetii. Este un grup viu, care se poate simti usor jignit sau care nu se lasa umilit de nepasarea si tacerea altora. 

Dar nicicand nu a mai fost apoi asa de frumoasa si vie aceasta casa imensa. Toate culorile s-au zbatut pe ea, flacari au pulsat pe grinzile ei, s-au creat povesti, s-au stins istorii, s-au vazut oameni traindu-si viata. Cu adevarat aproape parea umana aceasta monstruozitate care nu va lasa niciodata sa se uite comunismul. Poate ca nu putem darama si distruge, dar cu siguranta putem redecora, regandi, reinvia spiritul de odinioara al urbei. Caci, in urma comunismului, orasul nu si-a pierdut doar arhitectura si stilul chic parizian, ci si-a pierdut si speranta. Iar asta are repercursiuni pe termen lung.

Un foc de artificii de o intensitate uriasi a fost menit sa scoale chiar si din somnul cel de moarte. O impresie amestecata intre Revelion si bucuria noului an si o stare de razboi, un asediu total a fost inca o data dovada ca oriunde am fi, pulsiunea de viata se intrica cu cea de moarte. La propriu a izbucnit un foc care s-a zbarlit la privitori. 

Sa mai notam si o prajitura de toamna orchestrata in culori calde, cu mere blande si ascultatoare, cu scortisoara plina de emancipare si cu o nuca resemnata sa fie in rolul secundar. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Campania Fa-te Om. Fa-te Om

Desi traim zi de zi printre oameni, uneori pare ca uitam de acestia. Pur si simplu ii tratam ca pe niste obstacole pe care trebuie sa le depasim, ca pe niste obiecte pe care trebuie sa le folosim, reparam, stricam, evaluam, ca pe niste fiinte inferioare pe care trebuie sa le umilim, sa le injosim, sa le aratam ce inseamna sa fii bun, puternic, sa ai putere si sa poti abuza de ea.

Campania isi propune sa scoata la vedere toate acele povesti in care oamenii s-au simtit tratati altfel decat s-ar cuveni intr-o tara civilizata, europeana, in care au ramas dezamagiti, tristi, derutati sau furiosi pentru ca au fost nevoiti sa taca, in care au fost tratati cu un aer de superiotate, in care nu s-a tinut cont de nevoile lor sau s-au simtit jigniti.

 Pentru ca nu ne-am nascut ca sa tacem, putem vorbi despre toate lucrurile astea. Putem intelege de ce se intampla ele, care este semnificatia si sensul lor, cum putem reactiona si care sunt limitele si drepturile fiecaruia in parte.

Fa-te Om. Fa-te Om nu este o campanie justitiara si nici una sociala. Nu este o palma peste ochi, ci este un ecou menit sa patrunda in urechile care par surde. Este o incercare de a intelege la nivel psihologic ce se intampla atunci cand suntem nevoiti sa suportam in mod repetat un anume tratament, o anume realitate, sa auzim anumite cuvinte, sa gandim numai in anumite repere si sa pierdem orice speranta de a putea schimba ceva.

Nu schimbarea este cea greu de creat, ci speranta ca putem schimba ceva. Impreuna putem da voce experientelor care merita a fi auzite si intelese, care merita speranta ca se vor putea transforma si nu vor ramane doar ca niste experiente umilitoare.

Va astept asadar cu povestile voastre, astept sa dati glas experientelor voastre pentru a putea invata impreuna ce inseamna sa fii om.

Toti cei care doresc sa se implice in aceasta campanie si sa participe la mediatizarea ei, imi pot scrie pe adresa de mail cpap.cristina@gmail.com

Prima tema a campaniei  este De ce nu putem accepta imperfectiunea ?

Fa-te om, fa-te om

Stiu ca va aduce aminte de celebrul cantecel al personajelor incantatoare din Brigada Diverse, dar nu despre ei era vorba in mintea mea. Ci despre o informatie care a intrat recent in raza mea vizuala. Este vorba despre o campanie care se numeste "Adopta un om urat" si care se refera la faptul ca un site exclusiv de dating pentru oameni frumosi a lansat un program de mentorat pentru cei care nu sunt suficienti de atragatori pentru a fi acceptati ca utilizatori ai sitului. 

Sincer, primul lucru care mi-a venit in minte a fost campania Adopta si tu un catel parasit. Si probabil ca nu a fost o intamplare. Absurdul titlului acestei campanii impingea mintea catre o discordanta in propria ei productie. Mintea devenea din ce in ce mai confuza si se intreba daca oamenii urati merg abatuti pe strada si asteapta sa-i adopte cineva pentru a nu mai fi ai nimanui.

O prima intrebare ar fi cum se defineste un om frumos si prin ce este el dezirabil? 

„Membrii BeautifulPeople tind sa fie bine imbracati, sa fie in pas cu moda si aranjati impecabil. Mentorul tau te va transforma in cea mai buna versiune a ta. Mentorii ofera ponturi pentru a-ti imbunatati aspectul fizic, prezenta si stilul, dar in acelasi timp iti va da sfaturi intelepte cu privire la sporirea increderii in sine si abilitatii de a impresiona la prima intalnire.”

Acesti mentori sunt alesi bineinteles din randul oamenilor frumosi, deja acceptati de situl respectiv. Ei vor transforma omul urat si nepretuit pentru uratenia sa intr-un om frumos si pretuit pentru frumusetea sa.

Doua lucruri imi atrag in mod deosebit atentia. Absenta oricarei capacitati de a sesiza ca vorbim de aceeasi specie si nu de oameni si de animale care trebuie adoptate, spalate, pieptanate si parfumate. O astfel de propunere injoseste si umileste, creand un sentiment de dispret si de superioritate. (nu-i asa ca mult hulitul nazism ce cultiva specia ariana si injosea celelalte specii apare sub multe forme desi aparent s-a incheiat de mult?)

Si al doilea lucru, caracterul extraordinar de pasiv atribuit oamenilor in ultima vreme. Lor li se spune tot timpul ce sa faca ca sa devina fericiti, plini de bani, oameni de succes sau oameni frumosi. Ei sunt invatati, mentorati, ghidati, sfatuiti, etc. Aceasta pasivitate, dincolo de a aduce vreun beneficiu, creeaza de fapt un mare prejudiciu, conducand la ideea ca un adult este dependent si incapabil sa reuseasca prin ceea ce este. 

Fiecarui om ii revine propria sa istorie si tot ce cuprinde aceasta. Fiecare se va gasi si regasi pe sine in felul propriu. Nu poate exista un mentor care sa ne conduca viata. Pentru ca in mod automat felul in care ne va conduce viata se va inspira din viata lui si nu din viata noastra. Iar noi nu vom deveni noi insine, ci o copie fidela a mentorului.

Propun ca o alternativa o noua campanie cu titlul "Fa-te om, fa-te om". Adica, atunci cand simti nevoie sa il confunzi pe celalalt cu un obiect sau cu un animal pe care trebuie sa il dresezi, te poti replia pentru a te redescoperi ca egalul lui.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Alandala, a inceput si scoala

Ieri s-au desfasurat toate fortele specifice unei zile de 15 septembrie. Valuri de copii si parinti, metrii intregi de caldaram ocupati, buchete uriase de flori si priviri derutate. Este un scenariu care se repeta de atatia ani, incat il stim si cu ochii inchisi. Mai intai se petrece trezirea de dimineata si curgerea unidirectionala care unitatea scolara. Nu conteaza varsta, nu conteaza inaltimea, toate drumurile merg catre curtea scolii. Acolo urmeaza celebrul careu. Adica, pe un astfalt tocit de vremuri si uscat de vanturi toata lumea tre sa incapa cu mic cu mare, cu flori si ghiozdane. Deja, mare parte dintre copii se intreaba ce legatura are asta cu scoala. Dupa ce s-a format un careu compact din mutrele stalcite si deja plictisite, incepe partea cu adevarat educationala. Discursurile interminabile ale unuia si altuia pe care nu le asculta nimeni, cu atat mai putin copiii. Daca se nimereste si in apropierea campaniei prezidentiale, atunci situatia se intensifica dramatic in patos si dorinta de logoree. 

Dupa ce rabdarea a fost pusa la grea incercare, in sfarsit convoiul se deplaseaza cu greu catre clase unde intra claie peste gramada si copii si parinti si invatatori. Acolo se tin alte discursuri, se fac poze, se proclama daruire maxima, se declama importanta educatiei si mai ales se insiruie nevoile clasei, fondurile de inceput ce se cer a fi stranse, si lista interminabila de materiale de care au nevoie copiii, desi au intrat in clasa de 5 minute.

Copiii, in tot acest circ, nu au nici o treaba cu scoala. Nici nu isi doresc sa fie acolo in mijlocul declamararilor, nici nu inteleg ce inseamna atata daruire lingvistica. Ei se gandesc, inocenti, ca dupa incheierea acestei procesiuni vor merge in sfarsit in parc sa se joace. 

De ce sunt parintii in primul plan in prima zi de scoala? De ce se tin discursuri din epoca de aur? De ce se impopotoneaza niste doamne si zambesc languros, in conditiile in care a doua zi vor urla din toti plamanii si vor urechia pe unde apuca copiii?

Pentru imagine ar fi raspunsul cel mai potrivit. Pentru ca trebuie sa dea bine, pentru ca o data, de doua ori, maxim de trei ori pe an trebuie sa depuna efortul sa dea bine, sa faca o impresie buna si apoi isi vad linistite de treaba lor.

De ce nu pot copiii sa mearga linistiti in prima zi de scoala in clasa lor si sa stea impreuna cu colegii lor, sa vorbeasca cu invatatoarea lor? De ce este nevoie de atata spectacol?

Ca sa ne prefacem ca incepe scoala. In fapt, oricine stie ca scoala incepe cu adevarat pe la 1 octombrie. Pana atunci ba nu sunt sali, ba nu este gata orarul, ba nu sunt manuale, ba nu sunt invatatoare etc. 

Cand vom inceta sa mai ridicam in slavi un invatamant doar pentru ca ne face favoarea de a ne primi gratuit, poate vom avea o scoala adevarata. Deocamdata, cu fiecare nou circ anual, iesim tot mai umiliti si mai incolonati intr-o directie care a pierdut de mult contactul cu educatia europeana. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina