Calul brazilian

Inca un weekend sub semnul patimii rotunde. Chiar citeam un articol de pe situl Asociatiei Internationale de Psihanaliza care dezbatea pasiunea oamenilor pentru fotbal. Nici un fenomen social, de orice natura ar fi el nu poate fi izolat. Interesante sunt insa motivele pentru care cineva urmareste un meci. Simpatia pentru un fotbalist, antipatia pentru o tara, placerea de a urmari mingea alunecand pe iarba, dragostea pentru Brazilia etc. Motivele sunt atat de diferite, insa ceea ce le uneste este grupalitatea. Grupul creat este o singura voce si uralele lui ridica in slavi o singura pasiune. Aceea de a trai impreuna pret de 90 de minute o fantasma comuna: ca putem juca vreun rol intr-o joaca care este cu totul in afara controlului nostru. Ca putem avea vreo influenta asupra celor care alearga pe teren. Ca putem implora divinitatea sau putem tine ghinion. Ca suntem o prelungire a eroilor sau ratangiilor de acolo de jos. Ca putem avea o contributie la ceea ce pare foarte important pentru cateva zeci de minute. Si apoi restul e tacere. Ecoul se stinge, zambetele se amesteca cu viata de a doua zi, lacrimile se usuca, gandurile se muta un pas mai incolo, iar iarba se resimte zile in sir de la talpile nemiloase. 

Daca fotbalul este o chestiune pulsionala sau o chestiune narcisica, adica daca ne hraneste libidoul prin punerea laolalta a 22 de barbati sau daca ne hraneste imaginea de sine prin identificarea cu succesul sau esecul, asta ramane de vazut in continuare. Ne putem pronunta neutri, mai ales ca nu avem o miza patriotica personala.

Sa notam cateva alte impresii din weekend. Ultimul intalnire din aceasta vara cu acei oameni deosebiti care isi pot impartasi suferinta, dar si sperantele si reusitele dintr-o viata de zi cu zi greu pusa la incercare. O intalnire neprevazuta, dar extrem de simpatica cu niste tineri din alte tari (Estonia, China, Turcia, India), cu o placere de a impartasi si o bucurie de viata extraordinara. Tanarul din India le-a cantat copiilor la chitara cateva cantece indiene si ne-a emotionat pe toti.

Prima intalnire cu niste omuleti mici, mici si o joaca cu susu-l in jos si josul in sus. Niste copilasi curiosi si pusi pe sotii, intr-o explorare continua si plina de peripetii. Nu au lipsit buf-urile, poc-urile, au-rile si trosc-urile. Va urma episodul urmator. 

Din nou tenis, cu discretie isi face loc printre meciurile de fotbal, si din nou Simona Halep. Vom vedea cu ce epitete se va imbogati dupa Wimbledon. Un turneu capricios, care se bazaie la fiecare 2 ore si dureaza ceva pana isi reface machiajul. 

O intalnire neobisnuita cu o sculptura moderna, chiar in sanul urbei, la intrarea in parcul Alexandru Ioan Cuza. Un cal imens, din metal, denumit Calul Titanilor, o creatie a tinerei Mihaela Diaconu in colaborare cu Bogdan Zaharia. O sculptura neo-urbana care sfideaza orizontul si scruteaza zarile. Cum este in plina desfasurare Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, am decazut din drepturi calul troian si l-am numit calul brazilian. Parea gata sa suteze la poarta. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Marea chefuiala de-o vara

Zi de vara in Cambridge. Dis de dimineata, galagie, zumzet la trecerea de pietoni. Niste copii asteptau  cu zambetul pe buze. Imi zic in gand: Doamne, ce dihanie mai e si asta, dar unde merg copiii astia? La scoala mi se raspunde. Zic, cum la scoala, ca a venit vacanta. Nu, aici nu a venit vacanta. Vacanta este doar in august si atat. Pai si sunt asa de veseli ca merg la scoala acum cand a venit vara?

Aceasta este o intrebare retorica. Pentru acesti copii scoala inseamna explorare, cunoastere, bucurie, distractie, aventura, aer liber etc. Nu au nici un motiv sa viseze la o vacanta de vara interminabila petrecuta lesinati in fata tv-ului. Ei au lucruri mai importante de facut. Sa traiasca, sa spere, sa cunoasca, sa invete, sa capete curaj sa descopere lumea si intr-o zi sa castige premiul Nobel. La astia viseaza elevii de acolo.

La ce viseaza elevii nostri? Sa dea cu prastia, sa manance shaorma, sa bata mingea pe maidanul care nu mai exista, sa urle cat ii tin plamanii in parc si mai ales sa leneveasca. Ce bine e sa nu ai scoala, sa stai cat e ziulica de lunga si sa te uiti pe pereti. Ai putea sa simti nevoia sa ii condamni si sa spui ca atat le poate pielea, dar nu este asa. La o asemenea scoala cum e scoala romaneasca, nu poti decat sa-ti doresti sa visezi la cai verzi pe pereti.

Scoala romaneasca este o pierdere de vreme. Cu regret afirm aceste cuvinte, caci am invatat scoala in Romania de odinioara. Habar nu are in ce secol suntem, cine sunt elevii ei, ce nevoi au sau ce pretinde viata astazi de la un copil sau un adolescent. Programa este facuta de extrateresti care au picat acum din luna si au trantit acolo ce au apucat. Materia este mai stufoasa decat vegetatia Deltei. Profesorii sunt depasiti de toate cele si scarbiti de propria lor obarsie. 

Inca pluteste in aer un rest al fantasmei comuniste de putere: noi suntem legea si ordinea, voi trebuie sa ascultati si sa va supuneti. Inca se simte mirosul angoasei de persecutie, cine pe cine paraste, cine pe cine pandeste. Insa se vede urma celebrei zicatori: ehe, ce vremuri erau o data, nu mai e ce-a fost; pai nu misca unul in front atunci. Inca se aude scartiitul stiloului pe caietul galben de caligrafie.

Scoala romaneasca este bolnava cronic. Nu vede, nu aude, nu simte, nu gandeste. Sufera de un polihandicap imposibil de recuperat. Si are si o balba narcisica care o orbeste definitiv si irevocabil.Performanta este inteleasa ca un maraton al calcatului in picioare. Succesul este repurtat prin umilirea celui mai slab. Esecul este o decapitare a increderii in sine. Incercarea de a fi creativ si ingenios este o crima. Mimetica este o virtute. 

Scoala romaneasca isi pastreaza probele de maturitate pentru sfarsitul anului, atunci cand conform graficului de evolutie a indicelui de performanta, elevii sunt in cadere libera. Este ca si cum i-ai spune unui sportiv la maraton ca dupa ce incheie cursa si gafaie cu limba afara, urmeaza sa se apuce de 100 de metri garduri si sa obtina un timp exceptional. 

Desigur, exista si exceptii. Insa efortul lor este o picatura insensibila in maldarul de apa de ploaie.
Scoala romaneasca este in stop cardiac. O resusciteaza cineva?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Tara unde nu alearga nimeni cu orgoliul in coada

M-am intors de curand din Anglia, cu un mic ocol prin Scotia. Tara mult controversata, careia ii miros urat romanii si care stramba din nas la vederea natiei noastre. Trebuie sa spun ca nu m-a mirosit nimeni si nu s-a strambat nimeni la vederea mea. Ba chiar, la sosire, domnul de vama m-a salutat in limba mea, schimonosindu-si limba intr-un "buna" caraghios. Semn de bunavointa inca de la prima usa a tarii. 

Anglia este tara unei anume perfectiuni a disciplinei relatiei cu celalalt. Nu exista proasta dispozitie, lipsa de amabilitate, toti zambesc, toti iti raspund la absolut tot ceea ce intrebi, te servesc cu placere, se comporta impecabil cu tine. Si nu fac asta din ipocrizie, ci din nastere. Sunt nascuti sa se comporte politicos. Iti cer in schimb sa le raspunzi la fel de politicos, sa le respecti regulile si mai ales sa le respecti intimitatea. Lucru foarte greu pentru noi care suntem facuti pentru a ne interesa de tot ceea ce fac altii. Englezii vorbesc despre trei lucruri intre ei: despre sport, despre serviciu (doar detalii tehnice) si despre vreme. 

La petreceri sunt precauti si amabili. Se plimba languros, dar totusi robotic cu un pahar in mana care se goleste constant. Nu danseaza, nu se abat de la ruta lor. Doar fac conversatie cu toti cei pe care ii intalnesc. Si o pot tine asa toata noptea. Nu tin mortis sa intre in detalii cu vreo persoana. Cu cat sunt mai multe, cu atat mai bine. Sunt eleganti, respecta codul din toate punctele de vedere. Si parca si putin ierarhici, desi coloniile au disparut de atata vreme. Au o relatie nemaipomenita cu alcoolul. Il sorb din priviri si apoi il sting la propriu. Pana cand pica lati pe trotuare. Nu conteaza sexul sau specia. 

Apoi,a doua zi se aduna, se scutura si redevin oamenii sobri pe care i-ai cunoscut cu o zi inainte. 

In Cambridge totul pare desprins din filmele SF. Oamenii circula numai pe biciclete, alearga in zorii zilei sau seara, petrec timpul relaxati in mijlocul parcului pe iarba sau studiaza in biblioteci. Niste biblioteci imense, cu mai multe carti decat iti pot incapea in ochi, disponibile 24 din 24. Studentii au propriul card de acces si pot intra oricand mintea le e insetata de stiinta. Nici o tanta scarbita de viata si plina de zel nu pazeste usa si nici nu tine evidenta respiratiilor. Acolo totul se bazeaza pe incredere. Oamenii joaca cricket in mijlocul zilei sau merg la picnic. Asculta muzica sau se plimba. Discuta despre orice domeniu. 

La Londra am asistat la o slujba religioasa tinuta in catedrala St. Paul's. Am tot auzit ca englezii l-au ucis pe Dumnezeu si ca Anglia si-ar fi pierdut orice credinta. Slujba a fost pe cat de emotionanta, pe atat de omeneasca. Nu pareau a fi pierdut nimic si rugaciunea lor era aceeasi ca si a noastra: Tatal Nostru. Aceasta capitala este putin mai cosmpolita decat ar suporta gustul meu. Si cred ca muzeul de arta contemporana Tate Modern o descrie cel mai bine. Sau podul Millenium Bridge, un furnicar ce desparte apele Tamisei mai ceva ca Moise.

Scotia pare totusi diferita. Aceeasi politete, dar parca si putin caldura specifica Italiei. Pana si arhitectura este mai semeata si mai stilata. Pare imbracata in haine de gala. Ca si scotienii, care arata nemaipomenit in fustele lor cu carouri. Edinburgh este  este un oras minunat, cocotat pe dealuri si avand la picioare Marea Nordului. Arhitectura este o imbinare intre medieval si gotic, iar pozitionarea geografica face ca la ora 23 sa fie lumina, iar zorii zilei sa apara la 3.30. Oamenii sunt amabili, dar la orele serii gravitatia devine relativa. In special doamnele si domnisoarele se clatina rau de tot. Mancarea este delicioasa si am gasit chiar un restaurant scotian traditional cu vin romanesc in meniu, Pinot Noir Paparuda.

Marea Britanie nu este o sperietoare. Te trateaza exact asa cum o tratezi si tu. Ii dai un scuipat, iti da si ea un sut in fund. Iti scoti palaria in fata ei, se apleaca si ea intr-o plecaciune gratioasa. Ii calci in picioare traditiile, te calca si ea pe coada. Ii respecti originea nobila, te ridica si ea la rang de musafir.

Doar opt secole ne despart de aceasta tara. O eternitate. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Campionatul de privit la televizor

Astazi incepe un nou campionat de privit fotbal la televizor. Al catelea oare, probabil ca am pierdut sirul. Imi tinea numaratoarea un tricou patriot de la ultima ocazie, de prin 2008, dar a decedat dramatic saptamana trecuta. Pana si el si-a pierdut speranta. Ultima ocazie memorabila pare a fi fost in 1994. De atunci chiar pare o vesnicie. Si mai pare un sir nesfarsit de bancuri despre cum echipa de fotbal nu se poate califica nici chiar daca i se lasa poarta goala. Suteaza cu sete peste, in inaltul cerului albastru si apoi ofteaza lung. Soarta fuse cruda. Ne-a ramas epitaful asta celebru al lui Stefan cel Mare. Dar uitam ca in ciuda tuturor neplacerilor, s-a intors sa lupte. Pe noi ne cheama din goarna din 2 in 2 ani si pare din ce in ce mai clar ca ne ducem doar in inertie. 

Au aparut multi inamici de-a lungul timpului: ba turcii, ba rusii, ba ungurii, iar ultimii in linie, grecii. Cu toti ne-am luptat pana la sacrificiu si de fiecare data cand am pierdut, a fost ceva mai presus de puterile noastre. A fost nisipul, iarba, ploaia, arbitrul, destinul nefasta. S-au rostit sudalme, ocari, blesteme. S-au facut promisiuni, juraminte, legaminte. 

Din pacate, in fotbal nu exista mediocritati harnice. Exista numai mediocritati legendare. Si tot din pacate, inconstientul respecta fidel compulsia la repetitie. El nu face diferenta intre dorinta de a castiga sau cea de a pierde. El se seteaza pe dorinta si o proceseaza la nesfarsit. Este evident ca traseul esecului a devenit de mult previzibil. Noi nu putem trai din sport pur si simplu. Noi traim din drama de pe langa sport. Este suficient sa privim ziarele de sport sau televiziunile de profil. Gradul de informatie mondena, politica, economica depaseste cu mult informatia sportiva. Iar imaginile sunt si mai graitoare. 

Mai intai a fost comunismul. S-a mai miscat ceva pe vremea aia. Pentru preaiubitul conducator. Apoi a fost generatia de aur. Desigur, carcotasii de azi ar spune ca totusi nu a fost chiar asa de aur, poate mai mediocra, ca nu erau altii mai talentati, ca am avut culoar liber. Dar s-ar supara Argentina si nu se cade. Apoi a fost schimbul de generatii. Si apoi tot schimbul de generatii. Si apoi a venit criza. Si in plina criza, Spania a luat de doua ori campionatul european si o data campionatul mondial. Desigur PIB-ul o sa spuneti. Sau schimbul definitiv de concetateni care au pus osul la munca pentru bunastarea altora. Dar acum chiar nu mai avem nimic. Nici schimb, nici criza, nici echipa. Doar un antrenor, care joaca el cu el insusi. 

Deci, noi ce strigam editia asta? Gil Dobrica ar acea raspunsul: hai acasa, hai cu mine, hai cu mine sa pornim la drum/ te asteapta casa noastra draga, iarba verde si poteci de drum/ munti si vai, mori de vant, rauri repezi, trecatori....dar nici un teren de fotbal.

PS. Pana si Google ne face in ciuda. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

De ce fierbe romanul in mamaliga

De cateva zile fierbe tot romanul in mamaliga altuia. Respectiv a rusoaicei Sharapova si a tipetelor ei. Alegand o variatie a expresiei te bagi ca musca in lapte, tot romanul e prins pana la brau de grija tipetelor domnisoarei. Ba ca seamana cu niste gemete din pat, ba ca seama cu niste urlete de lupta, ba ca sunt suave, ba ca sunt dizgratioase, ba ca e ca o soprana, ba ca e cam ragusita etc.

De multa vreme, un asemenea topic sonor nu a mai preocupat atat de intens natiunea. Unii au spus ca Sharapova e o lady oricum ar racni ea pe teren. Altii ca e sexi si nu se sfieste s-o arate. Altii ca e capricioasa si schimba rochii in timpul meciului ca nu se mai asortau cromatic cu temperatura aerului. 

In orice caz, pare un fel de David versus Goliat modern. Dar un Goliat blond, cu picioare lungi, epilate, cu rochita scurta si zambet viclean. Si un  David sugubat, cu o prastie pe care o foloseste cu indemanare, iritand din cand in cand privirea uriasului. Lasand mitul la o parte, in care Goliat a cazut infrant, in realitate se intampla altfel. Micutul David alearga peste tot pana ii iese limba de-un cot. In realitate nu merge cu siretlicuri maiestuoase. Pentru ca daca trisezi te vede nenea alea cu ochelari fumurii de sta acolo cocotat si suceste capul ritmic, fara sa faca torticolis. Da, nenea ala care nu a vazut bine mingea aia saltareata. Nu parea prea lamurit nici el. Nici David nu si-a mai rasucit prastia la el din toata puterea. A lasat-o moale si apoi aia a fost. S-a terminat. Goliat a lovit nimicitor. 

Sigur, Goliat a avut si el nemultumirile lui ca cica ar fi fost unii prin tribuna, de neam tracic, care s-au manifestat zgomotos. Strigau consoane si vocale. Pareau romani dupa patosul lor. Dar a trecut cumva peste ei. La final, o parte dintre ei suparati s-au pronuntat cum ca David nu-l va invinge niciodata pe Goliat. Ca acesta ar avea astrele de partea lui. Dar astrele sunt capricioase. Nu le poti atrage niciodata definitiv intr-o singura parte.

Nu a mai fiert asa romanul in mamaliga altuia de cand cu Conchita Wurst. Si atunci s-au cutremurat undele, s-au trasat semnele apocalipsei si s-au insemnat cetele de luptatori cruciati. Zilele trecute, Conchita zacea pe ultima pagina a unei reviste si nimeni nu parea a-i mai lua seama. Sa banuiesc ca aidoma in zilele ce vin, se vor stinge si tipetele Sharapovei, care ne-au strapuns urechile zile la rand. Va ramane doar imaginea ei de langa Turnul Eiffel, ridicand trofeul Roland Garros, intr-o rochita minuscula si cu picioare ce concureaza turnul. 

Da farfuria Simonei ce avea? Nu merita si ea o poza langa Notre Dame de Paris sau langa Sorbona. Prea multa modestie si discretie duce la inhibitie. Si astfel la tacere. 

Ma intreb daca ar fi tipat si Simona, mai vorbea cineva de tipetele Sharapovei?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Copilul care nu tipa...

Nu primeste de mancare. Asa spunea o vorba romaneasca veche. De fapt era copilul care nu plange. Dar am actualizat putin. Pentru ca acest weekend a fost despre o lupta. Si cand vine vorba despre o infruntare fiecare lupta cu ce are la indemana. Mai trage de timp, mai mediteaza la cer, isi mai schimba rochia, mai mormaie printre dinti, mai face trei, patru pasi de balerina repetati in mod obsesiv etc. 

Lupta este o competie dura intre interior si exterior. Este in primul rand un reglaj individual. Daca poti suporta tu insuti presiunea propriilor tale greseli, a propriului tau ideal, a propriului tau triumf. Este foarte subtire granita dintre sustinere si sabotaj. Te poti imbratisa inconstient intr-o calda toleranta a gandurilor tale, fie ele si vitrege. Sau te poti zbrobi sub o talpa uriasa plina de zgura invidiei si a reprosului. 

Cine castiga pana la urma? Cel care a tipat mai tare. Cel al carui interior nu concepe sa se faca altfel decat isi doreste el si pentru asta este dispus sa zbiere ore in sir. Cel a carui minte nu conteneste sa susoteasca. Cel care s-ar lua de gat cu toata lumea pentru a-si mangaia la final succesul.

Sa amintim dintre impresiile acestui weekend: performanta extraordinara a Simonei Halep. Oricat am fi crezut, mai mult nu se putea. Deocamdata. 

O incursiune intre secretele de familie, o minunata poveste despre cum ne-spusul ne haituieste pana cand isi va primi dreptul la a fi dezvaluit, despre cum suspinul nu este altceva decat ecoul dureros al secretului, iar sughitul este bobarnacul acestuia.

O poveste de iarna ( A winter's tale, regia Akiva Goldsman, 2014), doar prin infrigurarea care cuprinde sufletul atunci cand acesta este profund indurerat. Un el si o ea, un destin implacabil, un miracol si un cal alb. Nu este vorba despre nici un Fat-Frumos pe un cal alb care salveaza o printesa. Ci despre un om care alege sa continue sa traisca, chiar si cand simte ca inima i-a murit. Pentru ca viata are un sens pentru fiecare dintre noi si uneori ne scapa chiar si noua care suntem dirijorii ei. 

Un dineu cu prosti (TNB, in regia lui Ion Caramitru), cu final neasteptat as spune. In fiecare dintre noi exista un Einstein, dar si un prost fara seaman. Cele doua parti se unesc si se despart necontenit. Fara oricare dintre ele am fi mult mai saraci. 

Si data viitoare cand va invita cineva la un dineu, ganditi-va de doua ori.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Adulatia unui erou

Si iarasi s-a impartit universul virtual in doua: cei care ii multumesc Simonei Halep si sunt mandri de ea si cei care nu-i multumesc si nu sunt mandri de ea. De unde s-a starnit aceasta adulatie care atrage iminent si indignarea? 

Ca sa intelegem ar trebui sa facem apologia unui erou. Sa intelegem cine este acesta, cum se naste si de ce ajunge sa fie un erou. Ca fiecare dintre noi sa venim pe lume se incheie un contract. Ca la toate marile achizitii si aceasta este anticipata de o intelegere. Contractul, de factura narcisica, precizeaza foarte clar conditiile in care noul venit va fi preamarit si numit mostenitor. El trebuie sa soseasca pe lume pentru a indeplini visele marete ale parintilor, pentru a inalta in slavi idealurile lor, pentru a replanta dorintele secate, pentru a aduce nobilitate si regalitate acolo unde ameninta aerul banal al majoritatii. Majestatea sa Bebelusul, asa cum il numeste Freud, va sosi pe lume pentru a fi printul mult asteptat care nu a sosit niciodata pentru mama lui si eroul fara tagada care nu a mai fost niciodata tatal lui. 

Asadar, cu totii suntem asteptati sa fim eroi. Sa strapungem scutul neindurator al lumii si sa izbutim acolo unde nu era decat infrangere. Sa ne ridicam din cenusa si moloz si sa stralucim in pulbere de stele. Sa facem minuni cu atingerea noastra. 

Ce este un erou pentru cei care il privesc? Este proiectia in miscare a tuturor sperantelor noastre. Este prelungirea vie a gandurilor de triumf. Este ecranul celor mai incrancenate trairi, al sacrificiului iluziilor individuale, al neputintei singulare. Este un avatar grupal, o singura holograma ce racneste pentru o multime de oameni. 

Dar mai ales este imaginea unui ideal de neatins. Este acceptarea destinului de a nu fi devenit un erou. Este incalcarea marelui contract initial. Este lupta dintre invidie si admiratie. Dintre a da mai departe propriile vise sau a le distruge. Dintre a regandi destinul de erou dupa posibilitatile fiecaruia sau a tanji dupa o utopie infinita. 

Fiecare erou se naste si apoi moare. Cand se naste este un anonim. Cand moare este deja celebru. Insa cel mai palpitant este de departe ce se intampla intre cele doua capete. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Trufia ca o virtute

Mai tineti minte Turnul Babel? Treaba aceea foarte inalta care era menita sa ajunga dincolo de limita, la care puneau umarul toti de-o apa si-un pamant. Si tot puneau caramida cu caramida pana cand treaba s-a stricat si lucrurile au ramas neterminate. Daca te plimbi prin Bucuresti e plin de astfel de turnuri. Ramase care mai de care schilodite dupa ce destinul lor era unul sclipitor. Caramizi reci si ude, giganti din beton care lacrimeaza in vant, culoare fantomatice ce nu vor mai avea niciodata ferestre sau usi. 

Ce a pus capac aplombului fara de seaman? Criza, ar striga multi in cor. Nu este asa. Trufia a pus capac. Aceea ca poti face orice, oricand, oricat. Ca tot ce trebuie sa faci este sa traiesti clipa, fara sa te intereseze clipa de maine. Ca totul creste intr-un an ca in povesti si ca legenda mesterului Manole este doar un mit. 

Acest Turn Babel este prezent peste tot, in toate capitolele. Pe unde mergem auzim o mie de limbi si se intorc o mie de capete. Nici unul nu este lucid sau dornic sa se lumineze, dar toate sunt trufase. Omnipotenta este caracterul de baza. Oricat de gresit ar fi ceva, el este cel mai bun. Oricat de prost am gandi, este stralucitor. Oricate greseli am face, la mai multe. Politica este un exemplu la cel mai inalt nivel, invatamantul este in aceeasi situatie, sportul de asemenea. 

Avem o problema narcisica, asadar. Dar una lipsita de orice consistenta. Vrem cu orice pret, chiar daca putintele sunt limitate. Vedem foarte clar, chiar daca suntem orbi. Auzim bine, chiar daca suntem surzi. 

Ceea ce rezulta este o vraiste de nedescris. Le cerem copiilor de clasa I sa rezolve probleme de clasa a IV-a. Le cerem copiilor de clasa a II-a sa raspunda la intrebari pe care nu le-a pus nimeni, dar care ar fi trebuit imaginate. Le cerem copiilor sa fie adulti. Si adultilor le ingaduim sa se comporte precum copii.

Intoarcem capul de la noroi. Apreciem finetea si acel sunet de nedescris al triumfului pasager. Dar nu ne intereseaza cum va arata maine. Sau poimaine. Sau saptamana viitoare.

Stim totul dinainte. Avem deja totul pe tava. Nu mai lipseste decat sa intindem mana sa luam. Si daca ne trezim cu mana intinsa in zadar? Schimbam strategia si trecem la cersit. Daca nu ni se cuvine, atunci meritam macar. 

Am vazut deunazi un barbat care tinea in mana un carton pe care scria "Ajutati-ma sa traiesc". Cum poate fi ajutat cineva sa traiasca? Traitul este de sine statator. Dar apoi mi-am dat seama ca nu am citit bine. Ceea ce scria era: sunteti datori sa ma ajutati sa traiesc, caci eu merit sa exist si este treaba voastra sa va ganditi cum sa fac asta. 

Muieti-s posmagii sau Supa de pietrecele sunt doua povesti foarte valoroase despre trufie. Despre aceasta credinta infinita ca bunastarea noastra este datoria altuia, iar nenorocirea este aidoma vina lui. Ca noi nu avem nici o treaba cu nimic si daca ne-a iesit inseamna ca suntem destepti, iar daca nu ne-a iesit inseamna ca n-a vrut Dumnezeu si ca viata asta este rea cu noi. Karma e de vina. 

Cand vom invata ca existenta presupune asumare? Ca libertatea presupune implicare? Ca gandirea presupune elaborare?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Game, set, life

Viata seamana pe alocuri cu un meci de tenis. Incrancenarea, sperantele, dezamagirea, forta, caderea, semnul victoriei sau ingenunchiatul pe nisip. Zambetul discret, racnetul din toata puterea plamanilor, geamatul stins sau cuvintele certarete de incurajare. Tenisul este un sport aprig, a carui durata nu se poata estima niciodata. Ca si viata, curge cu aceeasi intensitate si se incheie cu acelasi imprevizibil. O sa-mi spuneti ca lipseste racheta, ca mingi sunt destule in viata, dar lipseste cu desavarsire racheta. Eu cred ca ea exista. Mintea noastra este racheta. Cele mai aprige meciuri cu ajutorul ei le jucam, cele mai incantatoare victorii cu ajutorul ei le traim, cele mai dureroare clipe acolo se sting. 

Cel mai important este insa ca mintea noastra sa se poata conecta cu a celuilalt, sa poata intra in joc, sa nu ramana stinghera in singuratea ei autosuficienta, sa nu se incante doar de frumusetea ei, sa nu invaluie doar in iubirea ei si sa nu prabuseasca doar sub ura ei. Sa se poata intalni cu o alta, sa poata izbucni, sa poata zvacni, sa se poata tulbura si mai ales sa se poata lasa imbratisata, fara a se simti amenintata. Caci apogeul ei se va intrezari de abia atunci cand se va lasa atinsa de atingerea celuilalt.

Simona Halep spunea: nu sunt rivala nimanui, imi face prea mare placere sa joc ca sa fiu rivala cuiva. Placerea este esentiala in capacitatea noastra de a ne inlantui cu celalalt. Gelozia este si ea picurata. Rivalitatea este secundara, dar exista. Invidia este insa cea care poate distruge placerea. 

Sa amintim dintre impresiile acestui weekend: un erou nobil al unei tari departe de pretentiile unui sport alb, tenisul si cavalerii lui (Simona Halep si Florin Mergea). Un succes pe ape, chiar daca la opt vasle aurite. O noua alianta romano-germana, ferita de stihiile trecute. O dubla celebrare a vietii, dovada inca o data ca viata are ritmul ei si nu respecta standardele ceremonioase si rigide. O aniversare frumoasa privita de ani si ani, fara ca timpul deocamdata sa-si ceara vreun pret. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina