Tara lui Yoyo

Mi-au picat ieri ochii intamplator pe o reclama la reteaua Voyo. Un pic haotica, dar poate asta se voia a fi farmecul, reclama mergea pe ideea ca nu poti trai fara doza zilnica de Voyo. Conceptul de advertising se invartea in jurul unei teme clasice in ultima vreme in diverse show-uri, filme, reclame: mersul la psiholog. Un sir de pacienti se preumbla pe canapea prin fata unui domn terapeut care le recomanda cresterea dozei de Voyo. Apogeul este atins cand un pacient ameninta ca se sinucide cu un pistol, iar terapeutul ii recomanda, bineinteles, o doza de tratament cu Voyo, spunandu-i ca merita sa traiesti pentru asa ceva.
Adica, spune pacientul rozandu-si unghiile, cred ca ar trebui sa marim doza de Voyo. Ihim, raspunde terapeutul. Ce ziceti, adica ma simt imun acum. Perfect, raspunde terapeutul. Pai, pe saptamana viitoare atunci si pacientul se ridica si pleaca. Ihim, raspunde terapeutul, care de fapt vorbea la telefon si nici nu era atent la pacient.
Dom' doctor de o zi ma bate gandul sa-mi iau adio de la viata mai repede decat imi vine randul, spune pacientul. Ai o fata de persoana ratata ca o sarcina, te rog ia loc pe margine si spune-mi ce te macina, ii raspunde domnul doctor. 

Cum au ajuns situatiile atat de critice o caricatura? Cum se intampla ca terapia este mereu prezentata ca o bufonerie? Ne mai miram ca psihiatria, psihoterapia, psihologia sunt toate o apa si-un pamant, ceva ambigu si foarte plin de incertitudini. Traim in tara lui "facem misto de orice". Umorul salveaza natiunea de la pieire si ii pastreaza intacta sanatatea mentala. Luam peste picior suicidul, ne scalambaim la depresie, facem bascalie de paranoia si confundam delirul cu poezia. 

A merge la terapie nu este o gluma. Demersul terapeutic nu este un rezultat al brandului format din canapea si fotoliu, iar procesul terapeutic nu se refera la cautatul de cai verzi pe peretii din jur. Acest cliseu cinematografic nu este daunator doar prin banalizarea ideii si a procesului, dar si prin inducerea in eroare a actului efectiv. 

Terapia este un travaliu interior de o mare intensitate. Mobilul terapiei este o suferinta si dorinta de a gasi modalitati de a vindeca aceasta suferinta.Terapeutul nu este un clovn care transforma viata pacientului intr-o caricatura. Ci este acel om curajos si bine pregatit, care este gata sa-l acompanieze pe un om in cele mai grele momente ale vietii sale. 

Daca ajungem sa ne batem joc de dramele cele mai profunde, de suferintele cele mai grele, de situatiile cele mai critice, daca cultivam ideea unei auto-insanatosiri prin cura intensiva de productii media, daca sustinem negarea unei laturi si asa deficitare (grija pentru sanatatea psihica si confortul vietii), atunci ne vom trezi cu totii intr-un circ. Doar ca actorii vom fi noi insine. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cerneala a fost verde

Sunt unele veri in care timpul se conjuga in multe culori si se intersecteaza cu alte veri sau chiar cu alte ierni. Weekendul acesta s-a intalnit fasnet cu vremuri nostalgice de studentie si mai ales cu vremuri de rastriste, dar si cu usurarea si confuzia ce-a urmat. Privita prin ochii unor copii mai mici sau mai mari, Revolutia din 1989 a a parut ca o vanzoleala cu gloante si strigari. Amintirea ecran a unui televizor alb-negru care se straduia sa transmita live inainte de a cunoaste CNN-ul, in fata caruia se inghesuiau multe suflete cu respiratia taiata, este printre cele mai vii. Apoi, celebrul strigat de victorie "Dictatorul a cazut" si lacrimile despre care nimeni n-a inteles daca erau de bucurie sau de tristete. Atunci a venit libertatea si fiecare a primit-o diferit: unii in timp ce carau o galeata cu apa, altii in timp ce se catarau pe un gard, altii in timp ce urmareau cutia monocroma, altii in timp ce se ascundeau speriati in bratele somnului. La ani si ani distanta, singura care a supravietuit a fost emotia. Copiii de atunci sunt acum oameni mari, in toata firea, care si-au insusit libertatea asa cum au stiut mai bine. Insa copiii din sufletul lor inca se mai intreaba: a fost sau n-a fost? 

Sa mai notam din impresiile acestui weekend amintiri sonore precum Casablanca, Coco Jambo, Macarena, Lambada si niste paste cu fructe de mare buclucase care si-au facut de cap in toiul noptii. O fuga pana in Eden, unul unde nu trebuie sa prezinti pasaportul de pacate la intrare, unul verde unde curg ideile in voie si paharele se umplu de lichide delicioase verzi. Niste galuste cu prune, trecute prin multe focuri de pasiune si mai multe stari de spirit. Precum mesterul Manole, creatia nu s-a lasat fara o jertfa, si cartofii au fost platiti cu sange. Adaugam niste floarea soarelui, o ispita semeata si cateva note exotice si incheiem multumiti din condei.

Si pentru ca tot s-au amintit referinte istorice, mi-am adus aminte de Hartia va fi albastra  (2006, in regia lui Radu Muntean) si A fost sau n-a fost? (2006, in regia lui Corneliu Porumboiu). Prezentul este trecator, dar elaborarea lui ramane mereu continua si pe alocuri onirica. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Jurnalul unui costum barbatesc

Unele haine s-au nascut pur si simplu pentru a face istorie. Una dintre ele este costumul barbatesc. Inzestrat de natura cu o trusa de piese pur si simplu irezistibile, se compune si se descompune la nesfarsit din pantaloni, camasa, vesta, cravata si sacou. O cascada de imagini, o avalansa de dorinte, o multime de combinatii, pur si simplu prea bun, prea de privit.

Asta pana isi vara coada realitatea si profaneaza fantasma perfecta. Stateam deunazi la stop asteptand sa se faca verde. Sunt anumite bulevarde unde trecerea de la rosu la verde necesita multa rabdare. In special cele de prin Piata Victoriei. Acolo, in preajma Guvernului, gravitatia este afectata si totul se misca mai agale. Dar revenind la obiectul nostru vestimentar, un domn se incrunta sub razele soarelui arzande. Mainile ii pluteau pe langa corp, iar parul isi cauta derutat o directie. O data ce s-a stins stralucirea unui val de lumina ce il acoperea, domnul a putut fi admirat in toata splendoarea lui. Purta un costum de culoarea gri sobolan, lucios. Atat de lucios incat iti venea sa te stergi de ulei pe maini. Este posibil sa fi avut incorporata protectie anti-solara. Bratele se inecau in manecile sacoului care pareau ca doresc sa evadeze. Sacoul era o manta imensa ce putea concura usor cu un poncho. Dedesubt, camasa alba asuda incercand sa nu dea drumul sacoului care se smucea in miscari ritmice. Pantalonii se agatau cu disperare de cureaua pe care o tragea la fiecare 20 de secunde. La intalnirea cu trotuarul aveau un soc, se terminau mult prea abrupt si cimentul era mult prea tare. Picau in falduri, falduri peste pantofii obositi de atata frictiune. Bietul costum arata ca si cum ar fi trecut printr-o spalatorie care in loc sa il bage la apa, ii daduse aripi. Sau o fi fost de la un Redbull.

In cele din urma s-a facut verde si domnul si-a purtat victorios costumul peste intersectie. Mi-am dat seama ca ducea acea lupta zilnic. Costumul lui nu il facea irezistibil, ci doar rezistent la UV.
Cateva reguli ii scapasera domnului: costumul trebuie sa aiba o relatie direct proportionala cu marimea corpului; intre corp si costum trebuie sa exista musai o atractie si seductie reciproca; cei alergici la sexualitatea pe care o emana un costum sunt invitati sa evite contactul cu el; culorile alese sunt in conformitate cu anotimpul; materialul este in conformitate cu temperatura; iar atitudinea este in conformitate cu sexul masculin. 

Si pentru ca tocmai a aparut noul trailer la celebrul Fifty Shades of Grey, nu stiu cat o sa atraga atentia actorul in sine, dar costumele pe care le poarta sunt impecabile. Asa DA.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Frate, frate, da Europa e pe bani

Ieri, Francois Hollande oferea un discurs incantator despre cum se face economie politica pe timp de razboi. Explica cum nu exista nici un impediment, inca (!) care sa il determine sa nu ii livreze Rusiei vasul Mistral, promis de ceva vreme si acostat deja virtual pentru infima suma de 2 miliarde de euro. Spunea profetul natiei demne de a fi urmasa lui Victor Hugo ca nu s-au produs inca nici incidente, nici interdictii care sa prevada nerespectarea acestui contract marinimos. 

Asistam zilele acestea la o tesatura a legaturilor de putere. Nu mai pare atat de simplu ca pe vremuri, cand se luau doua tabere opuse, se asmuteau una contra alteia si se luptau pana una singura mai respira si se mai tinea pe picioare. Lucrurile sunt mult mai complicate acum pentru ca fiecare dintre partile implicate, erau deja incranguite in relatii de diverse feluri cu celelalte parti. SUA s-a folosit de Rusia de fiecare data cand a avut nevoie de un as in maneca pentru a evita un esec rasunator. Germania s-a scos cu ajutorul Rusiei din cea mai neagra perioada a istoriei sale. Franta s-a sprijinit pe Rusia pentru a nu se scufunda economic. Se pare ca musafirul nepoftit, pe care nu il vrea nimeni la masa lui pentru ca miroase urat si mananca ca porcul, este vizitat pe furis la nevoie. Nimeni nu indrazneste sa ia sanctiuni impotriva acestui musafir. Nimeni nu poate musca mana care i-a ajutat de atatea ori. 

Numai ca vine o vreme cand mana aceasta se ridica si isi cere rasplata. Rusia nu mai vrea sa intre pe usa din spate, ca un musafir nepoftit si rusinos, ci vrea lumina reflectoarelor si suprematia usii din fata. Sa ne imaginam ca avem de-a face cu o familie mare. Rusia ar fi fiul indelung renegat, oaia neagra a familiei. Criticat de toti, indepartat de marea casa a familiei, obligat  sa-si construiasca regatul undeva departe, acest fiu se intoarce acum pentru a-si reclama mostenirea. Nimeni nu vrea sa auda de el, nimeni nu vrea sa-i recunoasca filiatia, dar el este dovada vie a faptului ca s-a nascut o data cu toti ceilalti. Si ca in egala masura este produsul lor si a teserii intrigilor de pana acum. Si cum nimeni nu este idiot, marea greseala fundamentala a tuturor a fost ca au considerat ca merge si cu prosteala. Ca poti sa ceri fara sa dai nimic inapoi. 

Si acum toti fratii se tem de fratele inversunat, insetat de putere si gata sa-si conduca imperiul. Fiecare incearca sa se puna bine cu el cum poate. Altii incearca sa il ameninte. Dar ceea ce lipseste cu desavarsire este un cuplu parental care sa permita legii incalcate sa se reinstaureze. Atata timp cat vor exista doar frati, rivalitatea ii va eroda pana la moarte. Atata timp cat nu va exista o mama care sa-i protejeze si un tata care sa-i reglementeze. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina Calarasanu

Balnear si climateric

Va mai aduceti aminte de celebra denumire statiune balneo-climaterica? Ape, namoale, bai, tratamente si alte cele necesare insanatosirii si infrumusetarii corpului. Ei, despre asta a fost vorba in weekendul acesta, despre cum te simti bine in pielea ta si pielea ta se simte bine in tarisoara ei plina de resurse naturale. 

Slanic Prahova este intr-o stare de degradare maxima. In afara de natura, care continua sa produca sare, namol, aer curat si altele, totul sta sa se prabuseasca sau sa rugineasca. Nici cea mai mica imbunatatire nu doreste sa strice chipul inocent al unui brand suta la suta natural. Niste sagetele te indeamna ispititor de scorojit sa te indrepti spre Baia Baciului, unde nu stii daca te asteapta vreun baci, dar apa cu sare sigur te asteapta. Niste sezlonguri aruncate languros iti creeaza pentru o clipa iluzia unui taram de tip Mazare, dar doar pentru o clipa. Restul este perfect darapanat. Dupa principiul "turnam peste, ca oricum nu-si dau nimeni seama", locul este infrumusetat de multe, multe afise pe care scrie "Atentie, pericol de accidente". Doar nu vii sa stai asa relaxat, fara sa arunci un ochi sa vezi daca pica pe tine o bucata de munte de sare sau daca isi intra in spate vreun pietroi deplasat de natura. 

Namolul te imbie cu un aer nostalgic. Sigur si bunicile noastre si-au intretinut tenul in acelasi namol. La propriu. O data ce pui piciorul pe fundul locului denumit idilic Baia Porcilor, simti cum te trece un fior pana in moalele cerebelului. Nu este de la placere, ci din cauza intepaturilor pietroaielor care iti rup efectiv degetele. Cica baba sufera la frumusete. Dar cu aia tineri ce-ati avut? Daca gasesti un locusor propice, nu te mai misti de acolo pana nu faci crampe musculare. Apoi, te speli pe unde apuci si te bucuri ca ai intinerit cativa ani. 

Slanicul nu se lauda cu nici o imbunatatire a infrastructurii, dar se lauda cu preturi de top. O noapte la un hotel atinge si 300 de lei. Promite lux si voie buna. Centrul orasului arata deplorabil. Dar de departe cea mai mare aventura o traiesti la Salina. Pentru minusculul pret de doar 18 lei, primesti adrenalina cat pentru un parc de distractii. Mai intai trebuie sa ai rabdare cu carul, ca atat dureaza pana ajungi la intrare. Apoi, trebuie sa nu suferi de claustrofobie pentru ca pe ultimii 50 de metri se formeaza o inghesuiala de te ia ameteala. Ca esti om de rand, strain sau grup organizat, la intrare se da o lupta pe viata si pe moarte sa intri pe usa care arata mai rau ca la Auswitz. Copii, adulti, bebelusi, catei, sportivi, absolut orice devine nesemnificativ. Doar cozile la pui pe vremea comunismului egalau imbulzeaza si nervii. Apoi, o data ajunsi in fata usii albe de metal, un domn solid cu o inteligenta consistenta te apuca zdravan de brat si apoi trage linie "gata, pana aici, inchide". Degeaba ii explici ca ti-a lasat copilul dupa linie si ca nu poti pleca fara el. Nu mai e loc si gata, nu il intereseaza detaliile marunte. Urmeaza liftul groazei, umplut pana la refuz, chiar daca simti ca nu mai ai aer. Liftul se loveste nabadaios de peretii laterali si te rogi sa ajungi intreg pana jos. Acolo se deschide usa ruginita si un domn imbracat in salopeta albastra iti ureaza bun venit. Te simti ca tovarasul Nicolae Ceausescu pe vremea cand inspecta minele. Un frig intepator te loveste direct in plex. In salina sunt 12 grade Celsius, dar multi turisti iau informatia aceasta ca pe ceva abstract sau optional si se plimba in sandalute si maieu, pana cand simt cum ii ia inghetul la propriu. O cruce sinistra te intampina la sosire. 

Peisajul este saracacios si mai degraba te duce cu gandul la ocnasi si la o cazna pe viata decat la relaxare. Cateva leagane stinghere, cateva masinute, un chiosc cu cafea, cateva statui razlete, un lacusor, un podulet, niste toalete infecte unde ti se spune ca apa s-a terminat si sa te descurci cum poti si o zona asa numita de odihna. Niste baraci din lemn si niste paturi de lagar te intampina zambitoare. Disconfortul e asa de mare ca nu-mi imaginez cum ar putea dormi cineva acolo. Dupa o ora tot ce-ti doresti este sa iesi de acolo. Insa surprinza, coada de la iesire este imensa. Daca ai noroc, vei iesi intr-o ora. Daca nu, in doua, pentru ca nu merge decat un lift.

Reintalnirea cu lumina soarelui este emotionanta. Iti promiti ca multa vreme nu vei mai cobori in bezna. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Si restul e tacere...

295 de oameni se duceau in vacanta in Malaezia, in Kuala Lumpur. Probabil vacanta la care visasera de-o viata. Sau poate luna de miere. Sau poate aventura vietii lor. Sau poate doar niste oameni care visau la intinderea de apa si la nisipul cald. Calatoria lor s-a incheiat brusc cand s-au intalnit cu moartea. Nemeritat, dar premeditat, moartea a luat chipul unei jucarioare cu varful ascutit si cu multa ura in suflet, cu care se jucau niste domni incrancenati. Cei 295 de oameni s-au imprastiat in eter si s-au facut tandari. Jucaria s-a sfaramat si ea. A mai ramas doar fumul, trupurile sfartecate si cateva pasapoarte. 10 minute a fost distanta dintre viata si moarte. 10 minute lungi cat o eternitate. Care s-au prelungit pentru totdeauna. Habar nu avem cine sunt acei oameni. Mintea ingheata in fata imaginii nimicitoare. Nu ne putem reprezenta sute de trupuri ucise. Ci ne gandim la unul imens care la inglobeaza pe toate. Violenta mortii subite loveste ucigator retina, sparge timpanul si scurtcircuiteaza mintea. Trauma nu are glas. Nu are viata. Nu are istoric. Este un moment de nicarieri, pierdut in spatiu si timp. 

Moartea este singura entitate abstracta. Totul are un chip mai putin moartea. Nimeni nu s-a intalnit cu ea, caci ea nu poate fi confruntata. Este un sfarsit, iar sfarsitul nu are continuare. Moartea este trufasa si nu cunoaste infrangerea. Este onesta si nu cunoaste minciuna. Este neinduratoare si nu cunoaste iertarea.
Isi face loc acolo unde sunt oameni care racnesc din plamani insangerati, plang cu lacrimi negre si sangele le curge prin vene ingrosat de ura. Acolo unde se duce o lupta oarba pentru putere. Acolo unde viata nu valoreaza 2 bani. Nici macar 295 de vieti inmultite cu doi bani.

Un pasager a postat pe twiter inainte de a decola: In caz ca dispare, sa stiti cum arata. Inconstientul cunoaste totul. Inclusiv propria sa stingere. 

295 de oameni se duceau in vacanta in Malaezia. Acolo unde nu vor mai ajunge niciodata. Mintea nu-si poate imagina cum au fost si apoi n-au mai fost. Mintea este neputincioasa in fata mortii. 

Si restul e tacere....RIP

Pe maine dimineata asadar,

 Cristina 

Vocatia unei generatii vizuale

Intr-o perioada in care pregatirile pentru viitoarele cariere sunt in plina desfasurare, facultatile isi deschid larg portile catre posibilii lor candidati, o noua vocatie cutreiera internetul si nu numai. Daca cumparati un ziar si il deschideti la pagina cu oferte de munca, 90% dintre ele se refera la videochat. Ce-o mai fi si asta ne intrebam? Chat se refera la a vorbi, iar video la a se vedea. Adica un fel de socializare. Da, dar conditia esentiala este sa fie o socializare sexy. Adica poti vorbi despre Ponta si Angela Merkel, insa doar daca esti in sutien. Poti impartasi retete culinare, dar doar in bikini. 

Videochatul este produsul unui promo foarte sustinut. Totul este foarte lejer, castigul este foarte ofertant, include si nitica distractie. Ce ti-ai putea dori mai mult? Dincolo de faptul ca fiecare este liber sa faca ceea ce doreste cu viata lui, este interesant de inteles cum a luat amploare acest fenomen.

Citeam de curand un articol al unui fost investitor in videochat care prezenta culisele acestei lumi. Ca orice culise, ele nu seamana cu ceea ce se vede din afara. Spunea articolul ca foarte multe din cele care cauta acest job sunt absolvente de studii superioare, in dorinta de a castiga niste bani multi, intr-un timp destul de rezonabil, cat sa mai poata face si alte lucruri in viata sau cu viata lor. Asta imi aduce aminte de liniile fierbinti care aparusera dupa Revolutie, cu 89 inainte, unde un minut costa o avere, iar la capatul celalalt al firului se afla o voce suava care te injura de mama focului, dupa cum iti tanjea sufletelul erotizat. Vocea suava apartinea de obicei unei doamne bine trecute de 40 de ani, rotunjioara, cu copii si sot flamand, ramasa somera dupa efectele binefacatoare ale democratiei proaspat instaurate.

De data asta este vorba despre un alt public. Asta pentru ca videochatul pretinde accesul direct la corp si nu doar fantasma vocii. Oare ce le atrage in aceasta vraja imbietoare pe fetele care isi descopera o noua vocatie in videochat?

Raspunsul trebuie sa fie unul de natura narcisica. Foarte multe dintre ele s-au lovit in repetate randuri de esecuri si umilinte. Fie ca nu si-au gasit nici o modalitate de a-si etala cunostintele pentru care au muncit, fie ca nimeni nu a apreciat pregatirea lor intelectuala, indemnandu-le sa se devalorizeze constant si sa deplaserea centrul increderii in sine de la minte la corp. Corpul este o posesie, este bunul cel mai de pret si utilizarea lui sta strict in dorinta si vointa noastra. Dar a-ti cere cineva sa iti folosesti corpul, inseamna din start ca cineva considera atragator si ofertant corpul tau. Ba mai mult, iti promite si ca vei obtine foarte multe avantaje fara a face ceva in mod special, ci doar aratandu-ti corpul superb. 

Si pana la urma de ce nu, daca pana acum tot efortul intelectual a fost in zadar, nu ar fi minunat daca pur si simplu imaginea corpului ar produce un castig semnificativ. Interdictia atingerii si protectia ecranului produc un fals sentiment de siguranta. Pentru ca pe termen lung, expunerea repetata a corpului pentru a satisface pulsiunile voyeriste produce un sentiment de denigrare si de depreciere profunda. Treptat, posesorul corpului inceteaza a mai fi o persoana, ci devine un obiect aflat la dorinta si sub controlul clientului. Pentru ca placerea va insemna de fapt supunerea, iar distractia va fi de fapt o continua umilinta interminabila. 

Cu alte cuvinte, efectul este devastator pentru imaginea de sine, soldat cu pierderea valorii de sine si cu sentimentul zadarnic al lipsei oricarei iesiri din acest cerc vicios. A te expune in mod repetat inseamna o agresiune fata de propria intimitate si o transgresare a propriei nevoi de siguranta. Inseamna a nu-ti mai apartine. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Neanderthal de actual

Stramosii nostri erau cat de poate de autentici. Racneau, se imbracau cu ce apucau, nu se pieptanau, singurul lor accesoriu era bata din dotare. Mancau cu mana, infulecau fara alte complexe carnea cruda, nu-si puneau problema antiperspirantului sau a trendului fashion. Daca le era foame, vanau si prindeau vreun porc mistret. Daca le era sete, beau din rau. Daca le era somn, dormeau unde apucau. Daca se enervau, spargeau cateva capete. Si viata era minunata asa cum se derula ea zi de zi. 

Apoi au venit marile cataclisme si au pus la grea incercare viata lor. Omenirea a iesit mai puternica, dar si mai estetica. Lumea antica si-a propus sa se imbrace cu gust, sa miroasa frumos, sa vorbeasca sofisticat. Sa scrie poezii, sa construiasca case minunate, sa picteze, sa sculpteze. Sa faca politica, sa faca republica, sa faca istorie.

Apoi a venit Evul Mediu. Si omenirea s-a reintors cu capul catre credinta si umilinta preferand din nou putoarea, duhoarea, simplitatea si haituirea ereziei. Frumosul era vrajitoresc, iar sofisticatul era diavolesc. Tot ce era luminos provenea din flacari. Restul era intuneric. Omenirea se ardea pe ea insasi pentru ca pacatuise. Deprinse pesemne gustul vinovatiei pe care stramosii nu simtisera nevoia sa-l descoperii, iar lumea antica nu se simtise deloc cu musca pe caciula. 

Si ca dupa orice mare bezna, a venit apoi Renasterea. Si iarasi lumea s-a inaltat estetic si a deprins arta perfectiunii trupului si mintii. Leonardo Da Vinci este cu desavarsire purtatorul de marca al universalitatii artelor. Mintile s-au ambitionat sa creeze, mainile s-au incrancenat sa picteze, totul era in culori, viata renastea din cenusa ereziei ucise. 

Au mai urmat razboaie, revolutii si ceva vreme pana in zilele noastre. De ce aceasta incursiune in negura timpurilor? Pentru ca deunazi mergeam pe strada. O strada oarecare, cimentata, intr-o caldura de iulie greu suportabila. Mirosul ce se inalta era la fel de greu de digerat precum imaginea rahatilor ce strapungeau retina producand hepatita ochilor. Oamenii pareau impacati cu felul in care curgea viata in jurul lor. Nu era nimic neobisnuit in aer, ar fi putut manca, bea, dormi acolo. Ceea ce ne duce cu gandul la stramosii nostri. Din motive teritoriale, dar si de lipsa a oricarei etici estetice, ei faceau totul in acelasi loc. 

Toate bune si frumoase, dar daca ne uitam la pretentiile de evolutie de atunci si pana acum, ne cam trece un fior. N-am ajuns prea departe. Suntem in continuare la libera circulatiei a materiei in natura.

Si asta imi aduce aminte de un copil care imi spunea ca in Neanderthal oamenii nu stiau sa vorbeasca. La intrebarea mea: si atunci cum se strigau? copilul a completat: ma, fa, ba, asa cum se striga oamenii acum la tara. 

Genial. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Ce ne mai place caviarul

De ieri este suparare mare. Simona Halep a indraznit sa nu se califice in finala. Ba chiar a avut tupeul sa faca si o entorsa la picior. Adica a dat-o la-ntors daca ma intelegeti. Ca de fapt nu a fost capabila sa faca nici o branza si s-a mai dat si nepricopsita de Kader Nouni. Aburi de furie si clabuci de nemultumire s-au starnit. Nici un balsam de rufe nu ar fi putut stinge bolboroseala. Si noi acu ce facem sambata? La ce ne uitam? Ca doar nu o sa ne uitam la niste neica nimeni aia de totusi s-au calificat in finala. Caci se tine finala chiar daca Simona Halep nu s-a calificat.

Interesant acest aplomb de doleante fata de tenis. Un sport care ani de zile s-a scurs discret prin stirile sportive de fond, prin turul I sau chiar prin calificari. Interesant cum ni s-a facut o pofta nemaivazuta de Roland Garros si de Wimbledon, acolo unde n-am bagat nasul niciodata, tot asa cum nu ne dam in vant dupa melci. Doar daca sunt ai senatorilor. 

Ne plac invingatorii, dar doar ii tocam dupa bunul nostru plac. Cum isi ating limitele sau obosesc, cum nu ne mai plac. Pai ce e asta? Ori esti bun, ori esti prost. Simona oscileaza intre aceste doua aprecieri cu o viteza ametitoare. 

Habar nu avem cum se face performanta. Dar stim ca ne place la nebunie. Nu ne place argintul, ne seamana stricaciune in globul ocular (vezi performanta echipei masculine de sabie la JO), nu ne place locul 3 la gimnastica (pute a mediocritate), iar locul 4 in lume este o rusine. Ne place aurul. Acel metal pretios care straluceste la gatul unui sportiv in timp ce noi balim doar la vederea lui. Ne face o pofta extraordinara sa sedem mai acatarii in canapea si sa ne luam in serios sarcina de atoatestiutor in orice sport. Ba ca Sharapova urla, ba ca Lisicki e urata, ba ca Nadal e fraier etc. 

Pana mai ieri, nici nu ne trecea prin cap ce face un arbitru la tenis. Azi stim cu desavarsire ca Kader Nouni e corupt. 

Ieri, Simona Halep atat a putut. Sa-i fie rusine. Trebuia sa poata mai mult. Trebuia sa-si dea obstescul sfarsit pentru teren. Pentru noi cei care am asteptat atat si ne-a lasat cu buza umflata. Pai daca nu eram noi sa ne uitam la ea, cine o mai facea celebra. Pai daca nu eram noi sa ridicam ratingul Eurosportului, cine mai facea istorie. 

Ne place asa de tare performanta, ca aproape am facut diabet de la ea. Dar cel mai tare ne e teama ca ne baga la dieta. Asa cum ne-a bagat fotbalul. Si de ani de zile ne da doar seminte. Iar acum cand am primit icre negre de la tenis, ne simtim indreptatiti sa nu ni se mai aduca aminte ca odinioara ne placea fasolea. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Metehnele dracilor rosii

Sau despre folosirea cumpatata a metaforei si a figurilor de stil in general. Asta pentru ca am audiat mai multe meciuri in transmisiunea televiziunii nationale si am constatat ca ploua cu metafore, care mai de care mai plastice si mai siliconate. Nu lipsesc nici protezele si protozoarele, dar nici euglenele si paramecii. Asta daca imi permiteti sa metaforizez si eu. 

Iata cateva exemple: pletosul Pletikosa, uriasul curaj nebanuit, posesia dracilor rosii, perdea de picioare etc. Sigur, nu ne mira, daca citim an de an perlele de la bacalaureat constatam ca aceste exprimari sunt in acord cu referintele bibliografice bine internalizate inca din scoala. Educatia incurajeaza exprimarea sofisticata, poliuretinizata, frumos ambalata si bine incrancenata in abstract. 

Discul auriu al soarelui plutea pe cerul albastru ca oglinda marii neincapatoare...bla, bla, bla. Acesta constituie un inceput de compunere reusita. Cantitatea de epitete, de hiperbole, aliteratii si alte aberatii compun un stil impus elevului si acesta produce in timp record niste monstruozitati verbale.

Ceea ce vorbim este bine ancorat in ceea ce simtim. Daca este in natura noastra sa inclinam si spre poetic, atunci cu atat mai frumos. Dar daca ceea ce vorbim este construit artificial printr-o juxtapunere de stiluri kitch, atunci ajungem la ceea ce se numeste limbaj de lemn. 

De ce folosim metafore? Ca sa fim mai interesanti? Ca sa fim mai creativi? Ca sa habar nu avem despre ce vorbim? Ca sa cream confuzie?

Folosim metafore pentru ca asa ni se cere. Metafora face parte din curricula decenta a oricarui vorbitor, fie el prestator de examen oral la bac sau comentator sportiv. Acum daca cuiva i se nazare sa o foloseasca si in piata, de ce nu? Morcovul roscovan ca focul, para natafleata ca malaiata, ciresica rotunjioara ca o galma etc. 

Asta pentru ca ne scapa din vedere prima regului a bunui simt lingvistic: insertiile stilizate depind de contextul vorbirii. Daca vorbirea apartine unei actiuni concrete, atunci evitam insertiile. Daca este vorba de sport, de exemplu, atunci vorbirea si continutul acesteia se refera in principal la redarea exacta a actiunii. Cu cat ne indepartam de concret si patrundem in fictiune, cu atat folosim mai mult figurile de stil.

Dar ce mai conteaza. Metafore sa fie ca talent exista cu carul. Si uite asa ne pregatim pentru rachete de tenis cu propulsoare, inot intr-un bras rasat sau sarituri cu schiurile intr-un balans tandru.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Asfalt. Beton. Tango

Would you like to learn to tango, Donna?

-Right now ?

-I'm offering you my services... free of charge. What do you say ?

-Ah... I think I'd be a little afraid.

-Of what ?

-Afraid of making a mistake.

-No mistakes in the tango. Not like life. It's simple. That's what makes the tango so great. If you make a mistake, get all tangled up, just tango on.

Recunoasteti, desigur, inceputul celebrei scene de tango din filmul Parfum de femeie, o interpretare de exceptie a lui Al Pacino. Una oarba, pierduta in bezna, dar foarte vie pe dinauntru, o cunoastere aprofundata a vietii cu ochii larg inchisi. 

Ai vrea sa inveti sa dansezi tango? Un pic de murmur, un pic de teama, o rumoare: ah, cred ca mi-e putin frica. De ce? soseste si intrebarea fara nici un ascunzis, franca si la ofertanta. Mi-e teama sa nu fac greseli. Raspunsul tipic, obstacolul clasic, teama de a nu gresi, de a nu atinge virtutea perfectiunii prin stangacia pasilor timizi. In tango nu exista greseli. Nu este ca in viata. Este simplu. Daca gresesti, continua sa dansezi si totul va fi doar tango.

Viata este de multe ori nimicitoare. Departe de a fi previzibila, este mult prea dura pentru sensibilitatea cu care intram in lume, mult prea ostila pentru ingaduinta initiala, mult prea violenta pentru mangaierea blanda pe care o asteptam. Daca nu e plina de caini, atunci e plina de porci. Nu este nici o trimitere obscura catre dinamovisti si nici o discriminare a porcinelor fata de ovine sau bovine. Mai degraba este o reminiscenta a unui roman scris de un rus, Un porc de caine. Mi s-a parut fenomenala asocierea. 

Cainii hartuiesc si musca pana la sange. Porcii murdaresc si pangaresc orice speranta. Asa e viata si e mandra de ea. Sa tavaleste prin noroaie si sta sa i se scurga zoaiele. Sa zgribuleste prin praf si asteapta sa se sufoce. Se gudura pe langa gunoaie si spera sa nu moara de foame. Si ar fi o incercuire eterna sisifica daca nu ar exista tangoul. 

Tangoul este viata surprinsa in offside. Este viata in straie de sarbatoare, curata si sulemenita de ocazie. Este viata pacalita sa se prinda in mrejele pasiunii si sa uite pentru o clipa de dintii ascutiti. Sa pastreze doar indarjirea. Aceea de a lupta pana la capat. Dar nu singur, ci impreuna cu celalalt. Aici nu exista greseli. Aici nu exista dispret. Aici nu exista teama. Exista doar dorinta. Este metafora perfecta a celebrarii vietii care isi ia un concediu de la mismasurile ei cu lumea asta rea si neprielnica. 

Ce ziceti, aveti chef de un tango? 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina