De ce nu putem accepta imperfectiunea?

Zilele trecute o fetita in varsta de 5 ani m-a intrebat: daca eu stiu ca regula este ca nu avem voie sa lovim pe nimeni, atunci de ce doamna educatoare nu a respectat aceasta regula?

Grea intrebare, nu puteam raspunde la ea fara a afla ce se intamplase de fapt. Doamna educatoare a raspuns insa senina, afirmand ca fetita nu s-a conformat cerintelor ei si intarziind sa-si dea jos bluza si sa se dezbrace in pijamale, a deranjat toata clasa de copii care trebuiau sa adoarma la minut. Fetita, incurcandu-se in maneca bluzei a cerut ajutor. Acesta a venit sub forma unei palme si a unui torent de reprosuri cum ca este inacceptabil sa nu se descurce singura. In plus, palma a fost un bonus si pentru alti nervi produsi educatoarei de debitul verbal al fetitei si de cantitatea de intrebari pe care o pune zilnic. 

Fetita nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor doamnei educatoare si nu s-a putut conforma idealului ei de disciplina si viteza. Nu s-a gandit niciodata fetita ca va trebuie sa exerseze zilnic la un maraton al schimbatului in pijamale ca sa evite asprimea palmei care poate pica oricand.

Aceeasi doamna educatoare a dojenit fara nici o blandete parintii care indraznisera sa isi inscrie copilul la optionalul de Arte sau Mind Lab, spunandu-le ca sunt niste porcarii si ca ii va retrage chiar ea cu mana ei daca ii inscriu. 

Parintii s-au simtit umiliti, fara nici o posibilitate de a reactiona si gata sa se resemneze, plecand capul si sperand ca vor trece cu bine si peste anul acesta scolar. Poate copilul va scapa doar cu cateva palmute si cateva urlete decente. Poate ca ei nu vor incasa mai mult de 3-4 sedinte de umilinta si batjcora.

De unde vine puterea unui om in fata altor oameni? De unde vine teama lor si convingerea ca nu le ramane nimic de facut?

Din nevoia de a construi mereu o ierarhie baza pe alternanta superior/inferior. Adultii nu sunt obisnuiti sa fie egali, sa comunice parte in parte, sa adopte o atitudine activa. Ei au fost invatati sa se supuna celor mai puternici, sa accepte ceea ce li se cere, sa nu pretinda ceea ce li se cuvine, ca s-ar putea intoarce mai rau impotriva lor, sa taca. Aceasta atitudine este o reminiscenta a unor conduite infantile indelung cultivate in copilaria mica. A unei educatii pe baza de frica si de rezistenta la jignire si umilinta. A unei dictaturi care a distrus orice urma de nazuinta si de independenta, lasand de inteles ca exista mereu un potential abuzator gata sa-si intre in drepturi. 

De ce nu putem accepta imperfectiunea? Pentru ca idealul nostru este o utopie. Tindem catre perfectiune si accedem la ea pacalindu-ne in permanenta, trisand cu orice mijloace, mintindu-ne si inselandu-ne. Nu folosim cuvintele pentru a completa ceea ce este incomplet, folosim actele care vor comite mereu cate o noua violenta menita sa ne intareasca idealul. Daca vom fi puternici atunci vom razbi. 

Convietuim inca dupa legea junglei, cel mai puternic supravietuieste, cel slab este exterminat. Cantarim abilitatile dupa doleante inexistente si pretindem reusite alienate. Le cerem copiilor sa fie ceea ce n-am putut fi acum zeci de ani. A fost o dovada de inteligenta ca n-am putut deveni ceea ce ne-a pretins un regim mimetic. Este o dovada de idiotenie ca pretindem sa devina copiii nostri.

In incheiere, ce ii putem raspunde fetitei la intrebarea ei isteata? Ca nu toti adultii s-au facut inca oameni. Unii inca se straduie sa devina.

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

Declinul prosperitatii limbajului

La multi ani dupa caderea regimului care a impamantenit limbajul de lemn si gandirea incremenita in proiect, vorbirea inca pastreaza aschii aspre din scanteia paranoida ce anima odinioara dialogurile. Cum 45 de ani ne-am gandit zi de zi ce sa nu vorbim si cum sa vorbim despre ceea ce trebuie sa spunem, am ajuns astazi sa folosim niste stereotipii de limbaj care nu mai reflecta o lume vie si plina de potential, ci o lume prafuita, cu cateva sintagme lingvistice ramase pe raft si o acuta lipsa de inspiratie. 

Intr-un discurs prezidential de la un mare forum economic, presedintele foloseste de 20 de ori expresia declinul prosperitatii, iar a 21-a una oara adauga declinul locurilor de munca. Un asemenea discurs, din care lipsea doar patosul oratorilor de ieri si uralele tovarasilor adusi cu de-a sila sa aclame, e mult prea departe de ceea ce traim astazi. Nu are nici finete, nici suplete, nici macar acel zgubilitic curaj care ne-a adus in vazul lumii in 1989. 

Un veac s-a scurs de cand ne-am eliberat si in fapt nu avem nici acum libertatea de a vorbi. Pastram aceeasi functionare paranoida, suferim de aceeasi persecutie constanta, agresam cu aceeasi placere si nu avem conceptul ideii de transformare. Oricum vom muri, oricum e greu si va fi si mai greu, macar sa luam cu noi cat mai multi de gat cand ne ducem la vale.

Traim inca din confesiuni supreme, din senzationalul banalului, din dorinte de eliberare de sub povara prizonieratului imaginar. Nu ne mai pastoreste nici un dictator, dar ne terorizam singuri. 

Un dascal, academizicat in ale logicii, ii spunea zilele trecute unui elev de clasa a IX-a "esti un bou, un retardat". Elevul, intreband care este motivul pentru l-a facut asa, intrucat timpul presarat in relatia lor de la inceputul scolii era inca mult prea fin pentru asemenea diagnostic riguros, primeste urmatorul raspuns: Pai nu eu te-am facut ma asa, te-a facut ma-ta acum 15 ani. Cratima, adaug, este de la mine. Un asemenea afect nu permite cratima. Este ca un scuipat adresat unei istorii care este nevinovata doar si numai prin faptul ca ii este anonima dascalului. 

Nici nu conteaza, stim deja ca elevul este vinovat prin simplul faptul ca are 15 ani si este adolescent. Trebuie sa fie un bou. Trebuie sa fie un retardat. Orice alt rationament incalca declinul prosperitatii generatiei actuale si incalca superioritatea prosperitatii generatiei anterioare. 

O generatie asudata de frustrari, invaluita in ura, visand mereu la idealul unei libertatii ce nu a mai venit niciodata. Pentru ca timpul nu curge niciodata inapoi, ci doar inainte. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Nu ne-am nascut ca sa tacem

Un weekend de revolta, de indignare, de protest. Sunt in viata si acele momente in care sufletul se revolta, mintea protesteaza, gandurile baltesc de indignare, iar vocea se aud tare si ascutit. Ori de cate ori vedem ceva avem o reactie. Poate ca decenii intregi a fost o reactie muta. Poate ca traumatismul tacerii ne-a apasat atat de tare incat acum suferim de laringita psihica. Poate ca nu ne mai permitem sa vorbim pentru ca ne e teama sa nu fim auziti. Sau poate ca ni s-a spus prea mult despre capul plecat pe care sabia nu-l taie si despre daca taceai, filosof ramaneai. In plus, inca de mici, in gradinite si scoli se cultiva tacerea. Sssssst, daca mai aud un cuvant nu stiu ce va fac.

Nu putem fi liberi daca cuvintele sunt prizoniere, daca ideile sunt sclave inca convingerilor inspaimantate de repercursiuni. Nu poate exista democratie in tacere. 

Revolta nu este o distrugere, un razboi, o razbunare. Ci este o revolutie a gandirii care se reconsidera pe ea insasi, este o furtuna a afectelor care se sufoca la interior. Este o filosofie a existentei. Cel putin una dintre ele. 

Sa amintim din impresiile de weekend un grup de oameni care lupta pentru ei si se lupta pentru a depasi imperfectiunea lor in raport cu asteptarile celorlalti. Oameni care nu isi gasesc locul si cauta cu disperare unul, desi au primit deja un loc atunci cand s-au nascut. Cine are dreptul sa ne ia locul pe care il primim la nastere? Cine are dreptul sa ne declare inadecvati pentru a ne arata in vazul lumii, nepotriviti pentru a zambi laolalti cu ceilalti, incapabili de a suporta rigorile unei societati ocupata sa se admire in oglinda?

Alti cativa oameni care au reusesc sa se exprime rasfoind ceea ce de obicei aruncam la gunoi. Care au reusit sa se inspire din banal si sa creeze un cotidian altfel decat arata el in mod obisnuit si totusi acelasi. Viata insasi este un colaj de trairi, de idei, de experiente, de momente. 

O aventura in miezul idilic al urbei, o plimbare cu barca la adapostul cerului innorat, halvita tare ca piatra cum era odinioara, kurtos kolaci ca la mama lor acasa, poze ca-n Bucurestiul interbelic.

Si un val de oameni dornic sa asiste la conceptia futurista a reconstructiei uneia dintre cele mai urate monstre de arhitectura: Casa Poporului. S-a lasat mult asteptata proiectia, motiv pentru care oamenii au prins glas si au huduit lipsa de consideratie. O multime de oameni nu este o turma de oi care poate paste motaind toata noaptea pana da roua diminetii. Este un grup viu, care se poate simti usor jignit sau care nu se lasa umilit de nepasarea si tacerea altora. 

Dar nicicand nu a mai fost apoi asa de frumoasa si vie aceasta casa imensa. Toate culorile s-au zbatut pe ea, flacari au pulsat pe grinzile ei, s-au creat povesti, s-au stins istorii, s-au vazut oameni traindu-si viata. Cu adevarat aproape parea umana aceasta monstruozitate care nu va lasa niciodata sa se uite comunismul. Poate ca nu putem darama si distruge, dar cu siguranta putem redecora, regandi, reinvia spiritul de odinioara al urbei. Caci, in urma comunismului, orasul nu si-a pierdut doar arhitectura si stilul chic parizian, ci si-a pierdut si speranta. Iar asta are repercursiuni pe termen lung.

Un foc de artificii de o intensitate uriasi a fost menit sa scoale chiar si din somnul cel de moarte. O impresie amestecata intre Revelion si bucuria noului an si o stare de razboi, un asediu total a fost inca o data dovada ca oriunde am fi, pulsiunea de viata se intrica cu cea de moarte. La propriu a izbucnit un foc care s-a zbarlit la privitori. 

Sa mai notam si o prajitura de toamna orchestrata in culori calde, cu mere blande si ascultatoare, cu scortisoara plina de emancipare si cu o nuca resemnata sa fie in rolul secundar. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Campania Fa-te Om. Fa-te Om

Desi traim zi de zi printre oameni, uneori pare ca uitam de acestia. Pur si simplu ii tratam ca pe niste obstacole pe care trebuie sa le depasim, ca pe niste obiecte pe care trebuie sa le folosim, reparam, stricam, evaluam, ca pe niste fiinte inferioare pe care trebuie sa le umilim, sa le injosim, sa le aratam ce inseamna sa fii bun, puternic, sa ai putere si sa poti abuza de ea.

Campania isi propune sa scoata la vedere toate acele povesti in care oamenii s-au simtit tratati altfel decat s-ar cuveni intr-o tara civilizata, europeana, in care au ramas dezamagiti, tristi, derutati sau furiosi pentru ca au fost nevoiti sa taca, in care au fost tratati cu un aer de superiotate, in care nu s-a tinut cont de nevoile lor sau s-au simtit jigniti.

 Pentru ca nu ne-am nascut ca sa tacem, putem vorbi despre toate lucrurile astea. Putem intelege de ce se intampla ele, care este semnificatia si sensul lor, cum putem reactiona si care sunt limitele si drepturile fiecaruia in parte.

Fa-te Om. Fa-te Om nu este o campanie justitiara si nici una sociala. Nu este o palma peste ochi, ci este un ecou menit sa patrunda in urechile care par surde. Este o incercare de a intelege la nivel psihologic ce se intampla atunci cand suntem nevoiti sa suportam in mod repetat un anume tratament, o anume realitate, sa auzim anumite cuvinte, sa gandim numai in anumite repere si sa pierdem orice speranta de a putea schimba ceva.

Nu schimbarea este cea greu de creat, ci speranta ca putem schimba ceva. Impreuna putem da voce experientelor care merita a fi auzite si intelese, care merita speranta ca se vor putea transforma si nu vor ramane doar ca niste experiente umilitoare.

Va astept asadar cu povestile voastre, astept sa dati glas experientelor voastre pentru a putea invata impreuna ce inseamna sa fii om.

Toti cei care doresc sa se implice in aceasta campanie si sa participe la mediatizarea ei, imi pot scrie pe adresa de mail cpap.cristina@gmail.com

Prima tema a campaniei  este De ce nu putem accepta imperfectiunea ?

Fa-te om, fa-te om

Stiu ca va aduce aminte de celebrul cantecel al personajelor incantatoare din Brigada Diverse, dar nu despre ei era vorba in mintea mea. Ci despre o informatie care a intrat recent in raza mea vizuala. Este vorba despre o campanie care se numeste "Adopta un om urat" si care se refera la faptul ca un site exclusiv de dating pentru oameni frumosi a lansat un program de mentorat pentru cei care nu sunt suficienti de atragatori pentru a fi acceptati ca utilizatori ai sitului. 

Sincer, primul lucru care mi-a venit in minte a fost campania Adopta si tu un catel parasit. Si probabil ca nu a fost o intamplare. Absurdul titlului acestei campanii impingea mintea catre o discordanta in propria ei productie. Mintea devenea din ce in ce mai confuza si se intreba daca oamenii urati merg abatuti pe strada si asteapta sa-i adopte cineva pentru a nu mai fi ai nimanui.

O prima intrebare ar fi cum se defineste un om frumos si prin ce este el dezirabil? 

„Membrii BeautifulPeople tind sa fie bine imbracati, sa fie in pas cu moda si aranjati impecabil. Mentorul tau te va transforma in cea mai buna versiune a ta. Mentorii ofera ponturi pentru a-ti imbunatati aspectul fizic, prezenta si stilul, dar in acelasi timp iti va da sfaturi intelepte cu privire la sporirea increderii in sine si abilitatii de a impresiona la prima intalnire.”

Acesti mentori sunt alesi bineinteles din randul oamenilor frumosi, deja acceptati de situl respectiv. Ei vor transforma omul urat si nepretuit pentru uratenia sa intr-un om frumos si pretuit pentru frumusetea sa.

Doua lucruri imi atrag in mod deosebit atentia. Absenta oricarei capacitati de a sesiza ca vorbim de aceeasi specie si nu de oameni si de animale care trebuie adoptate, spalate, pieptanate si parfumate. O astfel de propunere injoseste si umileste, creand un sentiment de dispret si de superioritate. (nu-i asa ca mult hulitul nazism ce cultiva specia ariana si injosea celelalte specii apare sub multe forme desi aparent s-a incheiat de mult?)

Si al doilea lucru, caracterul extraordinar de pasiv atribuit oamenilor in ultima vreme. Lor li se spune tot timpul ce sa faca ca sa devina fericiti, plini de bani, oameni de succes sau oameni frumosi. Ei sunt invatati, mentorati, ghidati, sfatuiti, etc. Aceasta pasivitate, dincolo de a aduce vreun beneficiu, creeaza de fapt un mare prejudiciu, conducand la ideea ca un adult este dependent si incapabil sa reuseasca prin ceea ce este. 

Fiecarui om ii revine propria sa istorie si tot ce cuprinde aceasta. Fiecare se va gasi si regasi pe sine in felul propriu. Nu poate exista un mentor care sa ne conduca viata. Pentru ca in mod automat felul in care ne va conduce viata se va inspira din viata lui si nu din viata noastra. Iar noi nu vom deveni noi insine, ci o copie fidela a mentorului.

Propun ca o alternativa o noua campanie cu titlul "Fa-te om, fa-te om". Adica, atunci cand simti nevoie sa il confunzi pe celalalt cu un obiect sau cu un animal pe care trebuie sa il dresezi, te poti replia pentru a te redescoperi ca egalul lui.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Alandala, a inceput si scoala

Ieri s-au desfasurat toate fortele specifice unei zile de 15 septembrie. Valuri de copii si parinti, metrii intregi de caldaram ocupati, buchete uriase de flori si priviri derutate. Este un scenariu care se repeta de atatia ani, incat il stim si cu ochii inchisi. Mai intai se petrece trezirea de dimineata si curgerea unidirectionala care unitatea scolara. Nu conteaza varsta, nu conteaza inaltimea, toate drumurile merg catre curtea scolii. Acolo urmeaza celebrul careu. Adica, pe un astfalt tocit de vremuri si uscat de vanturi toata lumea tre sa incapa cu mic cu mare, cu flori si ghiozdane. Deja, mare parte dintre copii se intreaba ce legatura are asta cu scoala. Dupa ce s-a format un careu compact din mutrele stalcite si deja plictisite, incepe partea cu adevarat educationala. Discursurile interminabile ale unuia si altuia pe care nu le asculta nimeni, cu atat mai putin copiii. Daca se nimereste si in apropierea campaniei prezidentiale, atunci situatia se intensifica dramatic in patos si dorinta de logoree. 

Dupa ce rabdarea a fost pusa la grea incercare, in sfarsit convoiul se deplaseaza cu greu catre clase unde intra claie peste gramada si copii si parinti si invatatori. Acolo se tin alte discursuri, se fac poze, se proclama daruire maxima, se declama importanta educatiei si mai ales se insiruie nevoile clasei, fondurile de inceput ce se cer a fi stranse, si lista interminabila de materiale de care au nevoie copiii, desi au intrat in clasa de 5 minute.

Copiii, in tot acest circ, nu au nici o treaba cu scoala. Nici nu isi doresc sa fie acolo in mijlocul declamararilor, nici nu inteleg ce inseamna atata daruire lingvistica. Ei se gandesc, inocenti, ca dupa incheierea acestei procesiuni vor merge in sfarsit in parc sa se joace. 

De ce sunt parintii in primul plan in prima zi de scoala? De ce se tin discursuri din epoca de aur? De ce se impopotoneaza niste doamne si zambesc languros, in conditiile in care a doua zi vor urla din toti plamanii si vor urechia pe unde apuca copiii?

Pentru imagine ar fi raspunsul cel mai potrivit. Pentru ca trebuie sa dea bine, pentru ca o data, de doua ori, maxim de trei ori pe an trebuie sa depuna efortul sa dea bine, sa faca o impresie buna si apoi isi vad linistite de treaba lor.

De ce nu pot copiii sa mearga linistiti in prima zi de scoala in clasa lor si sa stea impreuna cu colegii lor, sa vorbeasca cu invatatoarea lor? De ce este nevoie de atata spectacol?

Ca sa ne prefacem ca incepe scoala. In fapt, oricine stie ca scoala incepe cu adevarat pe la 1 octombrie. Pana atunci ba nu sunt sali, ba nu este gata orarul, ba nu sunt manuale, ba nu sunt invatatoare etc. 

Cand vom inceta sa mai ridicam in slavi un invatamant doar pentru ca ne face favoarea de a ne primi gratuit, poate vom avea o scoala adevarata. Deocamdata, cu fiecare nou circ anual, iesim tot mai umiliti si mai incolonati intr-o directie care a pierdut de mult contactul cu educatia europeana. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Pica para malaiata

In gura lui Natafleata. Este sinteza perfecta a turismului romanesc. Singurul motiv pentru care inca vizitam obiective turistice celebre precum Busteni, Babele, Crucea de pe Caraiman este ca ne leaga de ele nostalgia copilariei si nu putem renunta asa usor pentru Alpii Austrieci sau Elvetieni. Totusi, daca timpul medie de asteptare la telecabina este de aproximativ doua ore, adica cam cat faci de la Bucuresti la Busteni, daca exista aceleasi doua telecabine de cand erai mic si arata mult mai rau ca atunci, incepi sa-ti pui niste intrebari. Costul acestei gherete miscatoare este de doar 70 lei. O nimica toata. Ce primesti in schimbul acestor bani? Tocirea rabdarii pana la tesutul osos, poluatul urechii cu porumbi, mure, zmeura si alte oferte sezoniere, tocitul incaltarilor si depresia picioarelor, o inghesuiala fara margini intr-o cabinuta cu geamuri murdare care scoate sunete dubioase si un sut in fund la destinatia finala. 

Acum, daca tot ai plecat la relaxare, trebuie sa ai sufletul mare ca sa incapa multi nervi. O data ajuns la Babele, acolo respiri usurat ca vei da nas in nas cu splendoarea. Pana la ea insa mai ai de asteptat. Cafea nu mai e, apa la toaleta nu exista, iar singura fascinatie a turistului este sa se catere pe monumentele unde scrie cu litere de-o schioapa: interzis escaladatul. 

Dar o data ce te indepartezi de valtoare si te afunzi pe drumul muntelui, incepi calatoria catre ceruri. Printre pietre, praf, stanci, vai prapastioase, o ceata abundenta care apare de nicaieri. nori care stau deasupra capului si avioane care par ca-ti fac din coada, simti ca ti se pregateste ceva nemaipomenit.

Si asa este. O data ajuns la Crucea de pe Caraiman, neschimbata de trecerea timpului, nemiscata de greutatea acestuia, ai impresia unui capat de lume. Ai putea oricand sa-ti iei zborul. Si oricum gandul nu poate rezista si isi duce amintirile prin toata viata. Cand aveai 5 ani, cand aveai 15, cand aveai 25. Toate momentele in care ai stat la capatul colturos al pamantului si ti-ai dorit cu putere ceva. O asemenea priveliste te face sa te gandesti la maretie. Te face sa iti doresti. Te face sa traiesti. 

Reintoarcerea la realitate este abrupta. Coborarea cu telecabina este la fel de anevoioasa, iar asteptarea de doua ori mai lunga. 

Sa mai adaugam din impresiile de weekend ca nu poti fi niciodata nostalgic dupa serviciile CFR-ului, ca tara asta este minunata si atat, restul e mizerie. Ca oamenii nu au nici cel mai mic chef sa se ofere serviciilor pe care le propun. Ca zambetul este pe cale de disparitie.

De unde o exista atata greata, atata sictir, atata dorinta de a respinge? De ce or fi oamenii asa de tristi, asa de impovarati de munca lor? Unde este bunadispozitia si incantarea?

S-au dus de mult, intr-o epoca tenebroasa in care oamenii aveau de toate, dar in fapt nu avea nimic. Pentru ca nu erau liberi. Acum ca sunt, tot nu au uitat ca odinioara nu erau.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

9/11. Restul e doar praf in vant

Oricare alte doua cifre luate nu au devenit atat de rasunatoare, fara alte explicatii necesare. 9/11. America under attack. Si apoi nici o zi nu va mai fi niciodata cum ar fi fost inainte. Un inalt oficial spunea ca dupa aceasta data, toate zilele aveau sa fie la nesfarsit 12 septembrie. Spunem lucrurile asa numai despre traume. Numai un eveniment traumatic are puterea de a subjuga timp si de a incremeni viata. De a stinge firul firesc al vietii si de a sufla acelasi aer otravitor la nesfarsit, pe care insa daca nu-l respiri, mori. Trauma nu este despre viata, este despre moarte. Trauma nu este despre eroi, este despre oameni zdrobiti de durere. Trauma nu este o izbanda, este o catastrofa pe care nu a vazut-o nimeni venind. 

Presedintele Obama spunea ieri intr-un discurs aniversar ca dupa 13 ani de amintire a traumei, America a iesit mandra si realizata. Nu poti iesi mandru si realizat din moarte. Ci doar cu capul plecat si cu un imens sentiment de vinovatie fata de miile care nu au mai putut pacali moartea, furindu-se cand era prea prinsa sa inhate cu mainile ei cat mai multi oameni disperati sa mai respire o secunda. Caci acesta este adevarul. Cei care s-au salvat din infern, au pacalit ochiul necrutator al mortii. Nici un om nu se poate pune cu tone de beton si milioane de metri cubi de praf. Cei care s-au scos din acest infern au declarat ca au simtit ca au murit de multe ori pana cand au ajuns din noi la lumina si la viata. Si chiar si atunci, cand s-au uitat in spate, au vazut mii de ochi ce nu au mai apucat sa vada lumina. 

In moarte nu exista eroi. Ci doar oameni care nu au impartasit aceeasi soarta cu cei ucisi. Care vor spune toata viata lor "si eu puteam sa mor", dar cumva s-au strecurat. Numarul lor este infinit mai mic decat al celor care s-au facut una cu pamantul. Intr-o zi oarecare cu totii suntem niste anonimi. Caci oamenii au murit de-a valma, asa cum sunt si comemorati. Pare mai degraba o noua Hiroshima decat o lupta eroica. Nimic din ceea ce facem nu va uita sa se reia la un moment dat, intr-un fel sau altul. 

9/11 este despre oameni care au disparut de pe fata pamantului intr-o clipa. Multi, mai multi decat mintea noastra poate cuprinde. Monumentul realizat in locul turnurilor gemene cuprinde o camera tapetata pe toti peretii cu fotografii. Este imens sentimentul pe care atatea mii de priviri il transmit. Este ca un mormant urias. Acolo unde era centrul palpitant al vietii Americii, este acum doar un mormant urias.

Probabil ca este ceva de invatat din trauma. Ca ea nu este o realizare. Ca ea nu este o mandrie. Ci doar o durere foarte mare. 

Pe maine dimineata asadar

Cristina

Mumia de langa noi

In fiecare zi citesc cateva ceva. De obicei, privirea imi fuge repede peste randuri si mintea retine franturi pe care le clasifica in arhiva ei minutioasa. Dar zilele trecute, ochii mei s-au odihnit prelung pe cuvintele care mi-au convins gandirea sa intarzie in munca ei de clasare. Liberation Chronique reda intr-un articol scris de Marcela Iacub o poveste inspaimantatoare, denumita O mumie locuieste langa noi. Era vorba despre un domn in varsta de 56 ani, pensionar, care locuia in Alpi si intr-o seara ca oricare alta, dupa ce s-a uitat la televizor, s-a culcat. Si a murit peste noapte. A fost gasit intr-o stare de mumifiere 6 ani mai tarziu, ani in care telefonul probabil a mai sunat din cand in cand, cineva a mai batut la usa, dar nimeni nu s-a remarcat printr-o dorinta mistuitoare de a si deschide usa care s-a inchis pentru totdeauna in acea seara.
Sintetizand articolul sau, autoarea scria: Este de altfel paradoxal ca, zi si noapte, suntem avertizati ca fumatul ucide sau cat de important este un regim compus din fructe si legume, in timp ce nici o autoritate nu ne avertizeaza asupra riscurilor de a ne mumifica din cauza singuratatii afective si sociale. Caci cum putem numi starea in care se afla o fiinta umana care nu mai conteaza pentru nimeni in aceasta lume?

Cred ca am inteles gresit ideea de a fi singuri, independenti. De a ne pastra intimitatea, de a nu fi invadati sau intruzati. De a ne descoperi linistea si de a ne defini cautarea. Am inteles ca ceilalti ne deranjeaza, ne incomodeaza, ca fiecare este responsabil pentru el insusi si ca nimeni nu este legat pentru totdeauna. Am inteles ca fiecare este pe cont propriu, ca supravietuieste cine poate dupa o lege a junglei contemporana care nu numai ca nu izbuteste sa aduca triumf, dar aduce si alienare si solitudine greu de suportat. 

Cred ca nu am inteles ce inseamna a te separa. Am confundat cu ruptura definitiva, cu izgonirea celor iubiti dintr-un paradis familial hulit. Am facut a fi sinonim cu o violenta si cu uitare. Dar uitarea este precum un virus letal. Ani de zile rataceste in gol precum un meteorit in cosmos, pana cand intr-o zi va lovi cu o putere cutremuratoare ridicand pacla ce a amortit durerea. Am crezut ca a te separa inseamna a demonstra cine a reusit cel mai bine, cel mai mult, cine este cel mai puternic si cum trebuie sa se dezica de cel slab. Am crezut ca atunci cand ceilalti sunt slabi, ei devin o rusine.

Legaturile pe care le avem cu ceilalti exista pentru totdeauna. Chiar si in absenta lor, ei continua sa existe in interiorul nostru. Chiar si in retragerea lor, noi continuam sa ne intrebam despre ei. Chiar si in refuzul lor, noi continuam sa ii iubim. Si chiar si in moarte lor, noi continuam sa vorbim despre ei.

Cred ca mumificarea este un pericol real. Atunci cand sufletul se strange pana la a deveni minuscul si plin de cute, atunci ca inima uita sa bata agitat pentru ca nu mai simte dor, atunci cand ochii s-au stins pentru ca nimic nu le mai aprinde privirea, atunci cand ne gandim ca daca vor adormi pentru o clipa va urma o vesnicie de singuratate, atunci inseamna ca suntem singuri pe lume.

Cand v-a fost ultima oara dor de cineva?

Pe maine dimineata asadar

Cristina

Stelele sunt de vina

Am vazut recent un film care mi-a dat de gandit. Filmul se numea The Fault in our Stars (regia Josh Boone, 2014) si spunea povestea a doi adolescenti bolnavi de cancer in stadiul terminal. Banalitatea acestei boli necrutatoare (ca sa o parafrazam pe Hannah Arendt, cea care a scris despre banalitatea raului) a devenit o metafora demna de luat in seama. Cancerul este sinonim cu moartea, una mai rapida sau mai lenta, dar si cu o agonie prelungita a sufletului care se degradeaza treptat si isi pierde orice urma de umanitate. Cancerul este o anihilare a oricarui gand de viata, a oricarei dorinta de vindecare, a oricarei sperante de viitor. Este ca un cosmar mereu aici si acum care se joaca cu ruleta zilelor ramane. Pare o rabufnire aleatorie a destinului. Dar nu este asa.

Mereu avem impresia ca toate lucrurile ni se intampla din exterior. Daca sunt bune, destinul ne e favorabil, daca sunt rele, soarta ne este cruda. Totul este scris dinainte si noi nu suntem decat cei care suportam miscarile dezordonate ale atelor de marioneta. Absolut nimic nu depinde de noi, nici cand ne nastem, nici cand murim, nici cum traim, nici ceea ce ni se intampla. 

Dar nu este chiar asa. Nu este chiar atat de greu de observat ca cele mai multe lucruri se nasc in interiorul nostru. Ganduri, dorinte, idei. Lucruri bune sau rele. Esecuri sau succese. Veselie sau tristete. Si cancerul tot din interiorul nostru apare. Este rezultatul parsiv al unei ignorante absolute cu privire la ceea ce simtim in adancul sufletul nostru. Fiecare lacrima indesata in fundul ochiului, fiecare suspin azvarlit pe gat in jos, fiecare mustrare atunci cand ne simtim slabi, fiecare palma peste ochi atunci cand ne simtim tristi, fiecare verdict irevocabil atunci cand am gresit, fiecare durere pedepsita cu negarea, toate acestea se vor rascula in cele din urma si vor face din propriul corp un dusman.

Filmul nu este insa despre moarte. Ci despre cum traim pana cand vom muri. Despre viata care a mai ramas. Despre cum acceptam ca depinde de noi sa avem iubirea pe care ne-o dorim, triumful pe care l-am visat si mai ales sa acceptam neputinta de a nu putea fi eroi. 

Viata este in sine un anonimat daca privim universul. Putem fi eroi in viata noastra, insa nu putem impregna pe retina universului destinul nostru, nici pentru a-l ridica in slavi, nici pentru a-l blama sau compatimi. Nu ne trebuie o lume intreaga, ci doar un altul. Daca nu ne este suficient sa avem ceea ce ne-am dorit de la un altul, nu vom gasi nicioadata acele lucruri la o suta de altii. Daca ne vom lupta cu indarjire doar pentru a ne uri la final, nu vom putea trai deloc. 

Filmul este despre iubire si despre dreptul oricarui om de a-si pastra valoarea umana pana la ultima respiratie. Chiar daca pe parcurs si-a pierdut parul, un picior sau o mana, un plaman sau un rinichi, un ochi sau chiar glasul. 

Viata nu vine din stele. Viata apare din viata. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Ia-ti mireasa ziua lunga

Am citit multe articole in ultima vreme despre cat de nasoale sunt nuntile romanesti. Cum am participat recent la una, m-am gandit ca merita nitel reflectia mea. Este evident ca primul gand care imi vine in minte este faptul ca nuntile romanesti sunt lungi. Incep dis de dimineata, in zorii zilei, cu bigudiuri, pensule, pampoane, baloane, pateuri, rachiu, pudre, etc si se termina a doua zi de dimineata cu picioare puse pe butuci, cu doua kile de praf pe rochia alba ca neaua, cu basma, cu banii la sutien, cu ochii impanjeniti de somn, dar si cu sufletul impacat. Fiecare doarme pe unde apuca. Si cand se trezesc urmeaza ciorba de potroace, asa zisa scoatere la viata din betia nuptiala. De ce un asa maraton si nu o imagine idilica de doua ore precum cea din nuntile americane in care totul se petrece rapid, fiecare spune I do si apoi se urca hollywodian intr-o masina pe care scrie Just Married si fug in luna de miere, in timp ce nuntasii cuminti le fac cu mana si raman sa manace o prajiturica. 

Pentru ca fiecarui popor i se da dupa incarcatura pulsionala. Si fiecare ritual satureaza cat poate mai mult din aceasta incarcatura. Asa au aparut uitatul la oglinda (caci investirea narcisica este obligatorie, astfel nu s-ar marita niciodata o mireasa care nu se admira nitel), luatul zilei bune al miresei (semn al travaliului de separare) care nu de putine ori se lasa cu bocete si se trec servetele din mana in mana, ruptul turtei (semn de bogatie si de contagiune si pe la altii ca toti tre sa guste nitel din norocul miresei), iertaciunea (sau travaliul legaturilor cu parintii), nuneasca (sau travaliul legaturii sociale si prezentarea in lume a miresei si mirelului), de-a fata ascunselea a mirelui dupa mireasa prin casa (sau reluarea simbolica a cautarii celor doi) etc.

Apoi, sa ne aplecam putin asupra slujbei de nunta. Religia ortodoxa pune mare pret pe oranduiala celor doi in viitoarea viata de familie. Asa ca trebuie sa incapa suficiente sfaturi cu privire la rolul barbatului, la supunerea femeii, la procreere si la imaginea cuplului intre ceilalti. Sa remarcam ca mirii sunt incoronati si inaltati in slava, pentru ca mai apoi sa se aplece in fata nasilor si sa le sarute mana. O asemenea trecere de la omnipotenta la neputinta, de la narcisic la depresiv, e intotdeauna utila. Dar momentul central este cel al horei mirilor, celebrul Isaiia dantuieste, pentru ca viata nu este numai tristete si chin, ci si buna dispozitie si petrecere. Singurul obstacol mai greu de depasit este statul in picioare in conditii de imbracatura de mare fast si de incaltatura de ocazie. 

Si in cele din urma, petrecerea. Fastuoasa, mult asteptata petrecere. Imaginea este una grandioasa. Curg felurile de mancare in valuri, sar picioarele nuntasilor pana fac tandari podeaua, iar muzica este cel putin saltareata. De ce nu suntem adeptii discretiei, ai melodiilor romantate lent, ai discursurilor interminabile, ai toasturilor in liniste solemna, ai bufetului rafinat cu icre de manciuria si somon fumee?

Gasiti raspunsul la toate aceste intrebari in filmul lui Horatiu Malaele, Nunta Muta (2008). Acolo veti gasi explicatia perfecta a nuntilor la romani. 

Nu exista viata fara rituri, iar multitudinea lor denota bogatia culturii unui popor si aplecarea lui catre un fel de a fi. Si da, si darul face parte din traditie. Odinioara, reflecta bogatia si bunastarea celui care il oferea si era menit sa ii urneasca in viata pe cei doi. Acum, mai degraba l-am inlocui cu o ceasca din portelan sau un aspirator de mare putere. 

Romanii nu stiu si nici nu pot petrece in tacere. Cu cat zgomotul este mai mare, cu atat sentimentul de viata si viu este mai prezent.

Pe maine dimineata asadar,