Radem, glumim, dar nu parasim incinta

Ieri s-a tot vorbit despre o tragedie. Un adolescent a murit electrocutat pe un tren. O moarte violenta, imposibil de imaginat, la care au asistat alti doi adolescenti. Baiatul voia o poza cu el catarat acolo. Vom mai auzi multe zile despre asta. Insa ce mi-a atras atentia este prima masura pe care cei ce poarta grija tarii au luat-o: CNA a interzis o reclama cu trenuri pentru ca incurajeaza tinerii sa se cocoate si sa moara electrocutati. 

Impresia de absurd a bulei in care traim este tot mai sufocanta. Habar nu avem pe ce lume traim. Nu mai stim ca trenurile curenteaza, nu mai recunoastem celebrul cap de mort pe care scrie pericol de moarte - nu treceti, nu mai stim sa punem garduri unde nu ai voie, nu mai stim sa vorbim despre pericol si sa gandim cum se protejeaza viata.

In schimb cerem copiilor tot felul de lucruri. Le reprosam ca la gradinita nu stau locului, nu sunt bine educati, nu citesc si scriu in loc sa topaie de colo, colo. Daca misca lingura in ciorba au ADHD, daca tac si privesc ingandurati au autism. Daca se imping au tulburari deviante de comportament. Nu ridicam un deget sa ii ajutam sa se infraneze, sa se educe, sa se abtina. Dar asteptam sa fie disciplinati si politicosi.

Le cerem la scoala sa fie originali si creativi, dar le dam peste nas cu orice prima ocazie. Nu le acordam respect si nu ii tratam pe ca pe niste viitori oameni si le reprosam ca scuipa, arunca cu obiecte si insulta. Ii jignim si ii luam drept idioti, apoi le pretindem ca sunt fiinte inteligente si ca asta ii diferentiaza de animale. Dar adesea ne adresam lor ca unor animale. Stai, misca, taci, vorbeste, mananca etc.

Suntem oripilati ca adolescentii sunt niste golani si dau cu sprayuri pe pe unde apuca, se imbraca cu blugi rupti si scau pe scaune in tramwai. Nu avem insa cuvinte pentru ei, doar gesturi. Si acelea de dispret, de respingere, de scarba sa de instrainare.

Daca vrem ca tragediile sa nu se mai intample, atunci este nevoie sa gandim o protectie. Nu putem lasa in seama copiilor o responsabilitate a vietii si a mortii pe care nu le-a predat-o nimeni. La scoala se invata despre ecuatii, nu despre viata si moarte. Pana ca ei sa devina adulti este de datoria noastra sa-i protejam. Sa ne asiguram ca locurile periculoase sunt bine pazite, ca exista oameni care ii pot opri daca isi fac rau, ca exista oameni care le pot vorbi daca ei tac, ca exista oameni care se gandesc la ei cand ei isi pierd ratiunea.

Nu ii putem pune de la egal la egal pe copii cu adultii. Nu putem astepta aceeasi constiinta civica sau morala de la ei. Nu le putem cere ceea ce n-au apucat sa infaptuiasca. Doar ii putem ajuta sa se indrepte catre ceea ce este de dorit pentru ei. Si mai ales ii putem ajuta sa fie in siguranta.

Cum este posibil ca intr-o tara in care exista cate trei politisti pe metrul patrat la unele institutii respectabile ale statului, unde exista catre trei bodyguarzi in fiecare garnitura de metrou, sa nu existe paza intr-un loc in care sub orice forma nu ai ce cauta? Cum este posibil sa fie pe post de paznici niste bieti neni care dupa doua sticle de diverse licori, se scufunda intr-un somn prelung?

Auzeam ieri pe cineva spunand: niste nenorociti, ce au cautat acolo. Acei nenorociti sunt ai nostri, prelungirea noastra, oglinda capacitatii noastre de a insufla grija de sine si de a diferentia viata de moarte. 

Si nimic mai potrivit pentru a vorbi de limite decat celebrul banc cu groparul care sapa in cimitir si doi morti voiau sa-l sicaneze. Vazand ca nimic nu le merge si ca omul isi vede de treaba lui, mortii s-au hotarat sa sara gardul cimitirului. Brusc, o lopata zdravana i-a oprit in loc si s-a auzit vocea groparului: radem, glumim, dar nu parasim incinta. Este multa intelepciune in aceasta vorba.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Povestiri de peste tot

"Calea Mosilor e lunga, ba e lata. Calea Mosilor e cea mai frumoasa strada pe care am intalnit-o, pentru ca vom locui aici. Se intinde de la Bulevardul Republicii pana la magazinul Obor, care este atat de inalt, incat uneori acopera si soarele."

Asa incepe o carte pe care o poti numi oricand o iubire de-un weekend. O calatorie plina de umor prin toate cotloanele unui cartier si prin toate culoarele unei scoli generale. O calatorie plina de emotie si nostalgie pe alocuri, dar construita cu un aer dramatic si cu mult suspans. Povestea este incantatoare si pastreaza acea naivitate a copilariei, acea inocenta de a vedea luna si stelele chiar si cand cerul este intunecat, acea indarjire a sufletului si acea idealizare a celui care are in fata tot viitorul. 

Aflam care este legatura dintre Calea Mosilor si mosii propriu-zisi, ca magazinul Bucur Obor este mandrul precursor din cretacic al mall-ului de astazi, ca a tine animale la bloc poate fi o aventura, aflam despre secrete si peripetii cu soimi si tovarase, despre sperante si iluzii, rivalitatii si vise spulberate. Despre multiplele transformari ale cartierului si mai ales despre caderea ireversibila a pecetei comuniste. Despre viata unor copii care au trait chiar si cand alimentara era goala, care glumeau si se sicanau, despre sucul la dozator si fluturasii primei iubiri, despre strung si inginerie, despre viermii de matase si enigma celor cinci salvari care oricum nu-ti erau suficiente.

Povestiri de pe Calea Mosilor, nr 180 ar fi putea pana la urma povestiri din oricare alt cartier. Frumusetea povestii este ca te regasesti cu usurinta in oricare dintre idile, conflicte, nedumeriri sau nedreptati. Copiii din fata blocului, patinele cu rotile, nebunul strazii sau radio santul blocului. Scoala nr 23, Sf Silvestru ar putea fi orice alta scoala generala. Coronitele, festivitatile, careul, ingrozitoarea profa de geogra, atelierul de lucru manual sau fotbalul din curtea scolii. 

Ar fi frumos, spunea Adina Popescu, autoarea cartii, sa existe cate o astfel de carte pentru fiecare cartier. Si sunt de acord cu ea. Cate ar mai fi de povestit. Mie mi-au venit doar cateva in minte: nebunul care impingea tomberonul, cozonacii din noroi pudrati cu creta alba, aventurile din subsolul blocului, sobolanii de la prima ora, castelul si tara-tara vrem ostasi, colectarea maculaturii, ciubuc si mere pe bat, derdelusul care a disparut intr-o zi, masina ruseasca a dlui Moscovici, ne dati ori nu ne dati, fasole cu carnati, Maria Mirabela si puricii bulgaresti, biscuitii Albinuta, bananele verzi, incendiu si vocatie prematura de pompier etc.

Va invit sa faceti si voi o plimbare prin tot ceea ce a insemnat copilaria noastra.

Pe maine asadar,

Cristina 

Au fost o data soimii patriei

Ii mai tineti minte? Cu portocaliu si albastru si cu figurile acelea pierdute. Niste omuleti mititei care erau adunati laolalta pentru ocazii sarbatoresti si pentru preamarirea conducatorului preaiubit. Mi-am adus aminte weekendul acesta de epoca de aur, in special de felul in care era perceptibila prin ochii unui copil. De ciunga tare ca piatra, de brifcor si de cozi la rafturi goale, despre sentimentul acela de ambiguitate, ca si cum totul era foarte bine, dar te pastea ceva foarte rau. 

M-am intrebat cum uitam lucrurile acestea, cum se scurg ele usor usor ca si cum n-ar fi fost niciodata. Unde este camaruta care le gazduieste, apoi inghite cheia si nu le mai deschide niciodata. Nu am intrat in dilema era mai bine atunci versus acum. Nu poate exista o asemenea dilema. Libertatea nu este optionala. Firimiturile de paine nu sunt un festin. Amenintarea nu este o forma de iubire. Dar m-am gandit la toti copiii aceia care au ridicat privirea din sortuletele albastre si s-au trezit apoi imediat dupa revolutie intr-un soi de democratie struto-camila. Oare sunt suficiente doua luni care sa poti trece de la comunism la democratie? Oare nu aici ne-am pacalit considerabil crezand ca este de ajuns sa schimbam uniforma cu blugii, brifcorul cu coca-cola si tovarase cu domnule?

Si iata acum la multi ani distanta, pusi inca o data sa alegem intre rusi si americani. Practic, aceeasi alegere ca intre soimii patriei si cercetasi. 

Sa notam dintre impresiile acestui weekend ca viata poate deveni o povara atunci cand insasi esenta ei este putreda si mucegaita. Ca daca dispare placerea de a face, tot ceea ce facem este din scarba si inerent ne vom revolta la un moment dat sau cel mult vom suferi de indigestie. 

Un amestec de emotie si umor foarte bine realizat in prezentarea unor vremuri de mult apuse, dar traite pe viu, in cartea Adinei Popescu, Povestiri de pe Calea Mosilor (ed Casa de Pariuri Literare, 2014). O asa vie enuntare a unor dorinte, vise, asteptari si o asa stransa legatura cu o strada ca pentru o clipa te face sa regreti ca nu ai cunoscut la fel de intim ca si ea Calea Mosilor. 

Niste briose de iarna, cu mere si scortisoara, cu un miros divin, dar teribil de indisciplinate pe timpul travaliului coacerii. De unde intelegem ca iarna nu-i ca vara.

O reuniune de capete imprastiate peste tot, dar adunate laolalta din cand in cand. Zambete, vise, ganduri si o poezioara despre primavara. 

Si nu in ultimul rand un film despre cum putem vedea cu sufletul acolo unde ochii s-au inchis din motive doar de ei stiute, Blind dating (in regia lui James Keach, 2006). 

Well, let me tell you what I think love is. Love is how you speak to me. You have a softness in your voice that- And love is how you touch me... and guide me showing me the way to go. And when we kiss-when we kiss... it moves me to my soul.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Libidoul bibliofil

Multe ne vad ochii zi de zi, doar ce-i deschidem dis de dimineata. Ai mei au dat cu ochii peste o multime de carti, intinse la soare, ce pareau demoisele la plaja din Saint Tropez. Cate o pala de vant mangaia bland filele si cate un suflu mai obraznic schimba pagina. Carti de toate felurile, uimite si ele caci de obicei impart rafturi diferite si nu stau laolalta pentru nici un motiv. Cum sa pui Harry Potter langa Moara cu Noroc? Sau Sandra Brown langa Paleologu? 

Cartile erau imprejmuite de un gard. In spatele gardului o multime ce ardea de nerabdare sa patrunda in spatiul cultural. Avand in dotare aceleasi papornite cu care ataca si tigaile sau reducerile la hartie igienica. Dincolo de gardut erau multe chestii care luceau in soare, iar la intrare scria gratuit. 

Un domn, care a incercat multa vreme sa culturalizeze televiziunea nationala si s-a lasat pagubas la un moment dat, cugeta cu sprancenele arcuite serios: avem o tara lenesa si mitocanizata. Lenesul si mitocanul nu citesc. 

Pai si atunci multimea furibunda din spatele gradenelor ce era? Caci nu parea lenesa dupa cum s-a asmutit cand s-a dat startul. Si nici mitocana dupa cum a indesat in sacosi filelele, nemaicontand daca nu sunt din aceeasi poveste. Lasa ca incropeau ei una noua acasa cand numarau prada.

M-am intrebat oare ce a generat aceasta euforie livreasca, acum in prag de 1 mai, cand tot omul se gandeste la un mic si o bere muncitoreasca, daca se poate sa fie si pe litoral, cu atat mai minunat. M-am gandit ca tre sa fie vreo alergie de primavara, vreo influenta astrologica, efectul hipnotic al gratuitatii, acceleratia gravitationala, foamea de dupa post etc.

Si apoi brusc mi-a picat mintea de unde se cocotase sa observe fenomenul: era o crestere accelerata a libidoului bibliofil. Caci poporul nostru este unul de sorginte latina, adica sange fierbinte ii curge in vene si din cand in cand se incinge. Si cum este si un popor cultivat si nu isi permite o satisfacere primara, s-a gandit sa sublimeze. Si uite asa sa nu se mai zica despre romani ca fac putin sport si citesc o carte pe an.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

In cautarea Galileei

Si a fost si weekendul luminat si prelungit. Nu fara mici sau mari obstacole. Vineri a plouat torential semanand panica printre cei care isi sprijina semetia sufletului pe prognoza meteo. Tot vineri s-a lasat cu mare suparare la coada la carne, ajungandu-se la vorba aceea celebra " sa se dea cate putin sa ajunga la toti". Si in case a fost tot o ploaie, dar gastronomica: cornulete cu nuca, sarmalute de vita, drob de miel, icre de crap, tarte cu ciuperci, cozonaci cu nuca, pasca cu ciocolata etc. 

Daca inchideai ochii puteai lejer sa continui sa salivezi si sa incorporezi doar fantasmatic. Dar asta se intampla in cea mai neagra zi a anului, in care interdictia era de toate felurile. Asa ca trebuia sa te abtii. 

De ce aderam la anumite traditii? De ce implinim anumite ritualuri? De ce mergem sa luam lumina?

Asta este o alta poveste. Pana la Lumina a fost Prohodul si s-a lasat cu asfixie si raguseala. Biserica Ortodoxa este pentru toata lumea, chiar daca gabaritul este depasit de trei ori. Cum or incapea in Biserica Catolica exact cate scaune au? Restul nu or fi frustrati ca raman pe afara? De abia apoi a fost sambata si in asteptarea Luminii de la miezul noptii, am asistat la slujba de la Vatican. O oranduire obsesionala de acte religioase, dar semanata cu cuvinte blande si omenesti. Oameni obisnuiti care lecturau pasaje din biblie in toate limbile. Papa care a tinut un discurs despre Galileea. Nu unul istoric, ci unul metaforic. Despre ratacire si despre deruta. Despre criza si despre renastere. Despre suferinta si despre vindecare. A spus ca Galileea nu este la mii de km distanta, adica un fel de Mecca care se transforma in Fata Morgana. Ci ca este in fiecare dintre noi. Parea ca le vorbeste oamenilor din fata lui. Chiar si milioanelor acelora de la televizor.

Pe cand discursul patriarhului Daniel parea ca vorbeste la pereti. Scoala nu numai se invata, te mai si nasti cu ea. Ca sa nu mai vorbim de vocatie. 

Oamenii de jur imprejur erau preocupati sa scape din ceva in care nu i-a chemat nimeni. Sa se elibereze dintr-un prizionerat in care nu i-a inchis nimeni. Sa se revolte impotriva unui sistem pe care nu il recunosc ca fiind al lor. Ei nu duceau o lupta cu Dumnezeu. Ci cu ei insisi. 

Sa ma notam din weekend filmul Labor Day (2014, in regia lui Jason Reitman), o poveste spusa cu incetinitorul despre cum viata iti aduce exact ceea ce doresti, dar nu asa cum te astepti. Cum viata te obliga sa suspenzi dorinta si cum amenintarea mortii te retrezeste si te arunca in mijlocul unei valtori. Un film sensibil si plin de intrebari. 

Si o casa de piatra, inca una. Sa fie cu bucurie si cu multe etaje. Dar si cu multi locatari.

Hristos a inviat si pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Binele care doare

Stateam de vorba cu niste copii despre ce inseamna Pastele. Ei ma intrebau daca stiu ce sarbatorim si imi spuneau ca este vorba despre Invierea Domnului Iisus Christos care a fost rastignit. Intrebandu-i eu de ce a fost rastignit, ei mi-au spus ca niste oameni rai au facut acest lucru, desi el era bun. 

Dar daca el era bun, atunci de ce l-au rastignit, am intrebat eu. Pai, mi-au raspuns copiii, el era foarte iubit de toti si le vorbea tuturor frumos, iar oamenii rai erau gelosi. Deci, din gelozie l-au rastignit.

Adevarul nu se naste din tratate academice si nici la mese pline de intelepti, ci se naste din simtire. Acea simtire autentica, plina de zel, care reactioneaza prompt in fata unei intrebari care ne atinge in profunzimea sufletului nostru. Binele si Raul au existat dintotdeauna. Si intotdeauna am stiut ca primul il biruie pe cel de-al doilea. Suntem pusi la grea incercare insa cand se intampla pe dos. Cum sa ne explicam biruinta, fie si ea temporara a Raului? Cum sa ne explicam violenta fata de cel fara de prihana, fata de cel slab, fata de cel iubitor?

Binele poate produce suparare? Iubirea poate produce rani? Merita cel ce iubeste neconditionat si cel ce daruieste fara a astepta ceva la schimb sa fie rasplatit cu ucidere? Ne putem intoarce cu gandul la Cain si Abel si ne dam seama cu usurinta ca este un mare sambure de adevar in ceea ce spuneau copiii. Doar ca as aprofunda si as spune ca nu despre gelozie in sine este vorba, ci despre invidie. Caci in timp ce gelozia vizeaza luarea in posesie a obiectului, invidia vizeaza distrugerea lui, anihilarea.

Binele ne poate intra intepator in ochi, frumosul ne poate strapunge sufletul, iubirea ne poate produce o violenta fara seaman atunci cand sinele nostru cel mai profund este puternic amenintat si narcisismul sau este pus la indoiala. 

Binele doare atunci cand el este pentru toti si nu doar pentru noi insine. Este infiorator sa descoperim ca exista si altii in afara noastra, care ar putea pretinde ceea ce pretindem si noi. Este o lupta pentru a supravietui. 

A accepta faptul ca Raul exista, inseamna a accepta ca viata este adeseori pusa sub semnul intrebarii si ca dintre toti monstrii pe care ni-i putem imagina, cei mai inspaimantatori sunt cei care dorm inlauntrul nostru si ne ataca pe nesimtite. In incercarea de a-i nimici, scotem sabia si impungem tot ce ne iese in cale.

Ultimii impunsi si sangerand de moarte suntem insa noi insine. Si atunci ceea ce ne doare nu este varful sabiei, ci faptul ca ne-ar fi putut fi bine daca nu am fi fost atat de ocupati sa ne luptam cu propriile noastre himere.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gura bate tot

Ati vazut de curand reclama aia cu oamenii din neanderthal carora le este prezentat un cerc, un fel de advertising in epoca primitiva? Mai intai cercul este asociat cu un volan si implicit cu o masina si le este creionat un viitor in care drumurile ar fi floare la ureche. Destul de neimpresionati si chiar plictisiti se intorc catre cel de-al doilea domn, care le prezinta acelasi cerc si le spune ca va deveni o painica prajita, coapta, rumena, cu gust de usturoi si pizza etc. Pe masura ce domnul vorbeste, multimea intra in delir si este cert cine are de castigat. Ce ne intereseaza cu ce ne vom deplasa cand va veni era glaciara, important este sa avem stomacelul plin. 

De ce progresul se propteste tot mereu in gura, calea de acces catre stomac? De ce stiinta nu se poate face pe stomacul gol? De ce nu ne intereseaza un Audi A4 cand micul dejun este o intreaga peripetie pana pui mana pe el? 

Daca mergem in hipermarket vom vedea carucioare pline ochi. Vom vedea ingramadeli la fructe, la carne, la pateu, la ceapa, la aproape orice (poate mai putin la fructele de mare si la soia). Oralitatea este prin definitie corolarul atasamentului primar. Este ca si cum am fi legati in permanenta la un san urias care ne hraneste si pe care nu il putem refuza. Doar ca in loc de lapte vin fripturi, chipsuri, seminte, floricele, sarmalute etc

Ma intreba cineva zilele acestea ce se intampla cu un bebelus care este ingrijit bine fizic, dar ale carui nevoi emotionale sunt ignorate (este lasat sa planga). Un astfel de bebelus nu va da drumul niciodata sanului pentru ca nu a avut niciodata siguranta ca sanul este al lui. Nu va fi simtit niciodata ca s-a hranit destul pentru ca era singurul lui moment in care nu era singur. 

Scopul sanului este sa ne ajute sa crestem mari. Suprematia gurii este doar temporara. Daca ea insa se prelungeste pentru totdeauna atunci ceva n-a mers cum trebuia. Si foamea nu este altceva decat invelisul fricii, al singuratii, al nelinistii, al golului.

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

La joie de vivre

Un weekend despre bucuria de a trai. De a pune un zambet acolo unde nu era neaparat necesar, de a spune cuvinte frumoase acolo unde se poate si fara, de privi cerul si soarele, de a merge pe bicicleta in aventura vietii tale, de a oferi o umbrela atunci cand din seninul cerului se isca potopul, de a canta la o ora oarecare dintr-o dupa-amiaza banala. De a vorbi cu emotie despre soapte de istorie care nu s-au stins niciodata, de a admira un steag care flutura in vant si si de a recunoaste cu mandrie insemnul tarii tale. De a pune pe scena toata suflarea de care un trup este capabil pentru a izbavi intr-o lupta pentru iubire. 

Ce este bucuria de a trai? Este o stare de fapt, este o soapta in zbor, este ceva pe care il poti pierde usor prin buzunare, dar care o data regasit iti produce o multimire imensa. Este o frantura din zi, este o secunda fara semnalizatoare, este un gand in vant, este o zi de aprilie. 

Un weekend despre descoperirea surprinzatoare a unei alte tari si a unor alti oameni. Slovenia este o tara mica, insa cu un aer occidental. Nu este cu nimic mai prejos decat alte tari europene pe care le-am vazut desi nu a fost chemata niciodata la catalog sa iasa in fata si sa-si spuna numele. De ce oamenii sunt bucurosi acolo? De ce la piata, la hotel, la magazin sau la restaurant esti tratat cu atata caldura incat nu ai cum sa nu te simti bine bine? Pentru ca sunt bolnavi. Mai mult ca sigur ca sufera de boala bucuriei de a trai. Noi in mod clar nu suferim de aceasta boala.

Din impresiile acestui weekend: colegii mei terapeuti care lucreaza acolo cu cupluri si familii, am descoperit ganduri si idei comune si mai ales dorinta de a ne cunoaste si de a comunica. Ceea ce ei numesc connection, eu numesc legatura. Orasul Ljubljana, unul foarte primitor si care te face repede de-al lui. Un oras in care m-am simtit in siguranta, in care m-am simtit in Europa si parca un pic in istorie. Nu e nimic discordanta acolo, nici macar un kiosk sau un bulding. 

Prajitura traditionala care a trezit multe umiri prin numele ei lung, un amestec inedit de mere, branza, foi de placita si mac. Se serveste musai calda si musai cu impresii personale. 

Si povestea lui Don Quijote pe care nu ma asteptam sa o regasesc tocmai aici. O doza din nebunia lui aventuroasa este contagioasa. Iti vine sa te lupti cu usa de hotel care e un balaur fioros. Iti vine sa admiri muzele noptii care sunt de fapt frunze in adierea vantului. Dar mai ales, iti vine sa pretuiesti iubirea, caci ea merita cautata si privita ochi in ochi. 

Si inca ceva. Nu am mai dormit niciodata pana acum cu luna exact deasupra capului. Ce mai geometrie pentru asa potrivire. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

In vino vivo

Ljubljana este un oras micut, vesel si foarte animat. Oamenii sunt amabili si binedispusi, vorbesc tot timpul. Chiar daca nu intelegi o boaba, iti dai seama ca este de bine dupa fetele lor relaxate. Am plecat dis de dimineata cu insemnari numeroase pe harta cu care m-am dotat. Primul obiectiv, un castel medieval, nu aveam cum sa-l ratez pentru ca trona in mijlocul orasului, catarat sus pe o culme. Mi-am oxigenat bine plamanii pana la intrare datorita urcusului si am admirat orasul de sus. Parea linistit, punandu-se in miscare la primele ore ale zilei, cand inca nici soarele nu se hotarase daca sa iasa sau nu dintre nori. Doar piata ce era mai agitata. 

De indata ce m-am coborat m-am lovit de primul obstacol serios. Cu harta in mana am ajuns de trei ori de unde am plecat. Cand era cat pe aci sa ma las pagubasa, soarta mi-a scos in cale niste tineri dornici de povesti si un grup de rataciti ca si mine (Canada, Marea Britanie, USA, Spania, Bulgaria etc). Si asa am pornit in cautarea orasului Preaiubit. Aceasta este traducerea numelui sau. Am plecat din piata cea mai cunoscuta, care poarta numele celui mai important poet al Sloveniei, un poet romantic ce si-a cautat muza printre muritoare si cand si-a gasit-o pe numele Juliette, nu s-a putut masura cu ea pentru ca nu avea vita nobila. Asa ca a imortalizat-o la fereastra fix vis-a vis de statuia lui nu pentru a o admira vesnic, ci pentru a-i face in ciuda ca deasupra capului si-a asezat cu gratie o alta muza, una din fantasma de data asta, si inca cu sanii goi, ceea ce la vremea respectiva a declansat un scandal imens. Dar inspiratia autentica nu are nevoie de haine. Numele poetului era Preseren. Tot el a compus si imnul national al Sloveniei, cu mult inainte ca ea sa existe (aceasta tara si-a dobandit independenta de abia in 1991), o poezie denumita Toast, o oda inchinata vinului si vietii. Probabil ca nimeni nu dormea un somn de moarte si nu avea nevoie de o trezire, ci de o betie.Este si numele pe care o sa-l auziti cel mai des alaturi de numele arhitectului care a construit numeroasele poduri, Plecnik. Dintre ele, cel mai cunoscut este Podul Triplu si Podul Dragonilor. Dragonul este protectorul orasului, dintr-o veche legenda a celui care a descoperit orasului, Iason si argonautii sai (cel cu lana de aur daca va amintit de el) si apoi s-a luptat cu dragonul care pazea orasul. Se mai spune ca podul se numeste si Zambetul soacrei, dupa felul fioros in care zambesc dragonii si ca daca o virgina trece podul, dragonii flutura din aripi. Mai exista si podul Lacatelor, unde cica iubirea este inchisa pe veci si cheia aruncata in rau. Mai sunt unii mai indoielnici din fire, care au prins lacate cu cifru, asa pentru orice eventualitate, daca se razgandesc. 

Ljbljana este un oras cu mai multe stiluri arhitecturale datorate culturilor care au trecut pe aici de-a lungul timpului. Romanii si-au pus amprenta din plin, veti vedea coloane peste tot si constructii tipic romane, apoi este stilul medieval, cateva catedrale in stilul baroc, multe fantani create de arhitecti italiani si stilul art nouveau. Cel mai mare si elegant mall din oras este o cladire in acest stil, ideea de arhitectura si shopping convietuind intr-un mod mai mult decat onorabil. Orasul este un amestec de Roma si Venetia (fiind strabatut de raul Ljubljenica), cu mici accente de Viena. Notele culturale provin din perioadele diferite de ocupatie, mai intai romanii, apoi mai tarziu turcii (despre care se spune ca atacau satele, praduiau tot ce era de valoare si luau toti copiii mici baieti pentru a-i creste in religia lor si a-i intoarce mai tarziu sa lupte impotriva proprilor tati si familii, fara ca acestia sa stie ca era tara lor), habsburgii pentru multa vreme, si nemtii si italienii in al doilea razboi mondial.

Orasul mai cuprinde o universitate foarte eleganta, o primarie inedita (in doua stiluri arhitecturale), cladiri colorate, o opera si multe galerii de arta. 

Aduce pe alocuri cu Brasov sau Sibiu. Dar secole de proximitate fata de civilizatia vestica, de arta, de cultura, de litere nu lasa nici o urma de indoiala unde esti. Si-au capatat foarte tarziu independenta, dar in sufletul lor au stiut mereu cine sunt. Si asta se simte la fiecare pas.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Adam si Eva reloaded

Daca esti nevoit sa iti pierzi nitel vremea prin aeroport, nu ai mare lucru de facut. Asisti plictisit la o bazaiala constanta, intrerupta doar de fetele incruntate ale unor angajati sau de engleza stalcita a celui care anunta ca pasagerii zborului pentru Frankfurt sunt iurgentlay invaitad for boarding. Exista doua feluri de invitatii, unele sunt doar o simpla invitatie, altele sunt de urgenta. La a treia deja se poate dovedi inutil sa te mai prezinti daca te-ai luat cu niscaiva cumparaturi autohtone, dar cu aer occidental.

Asa ca aveam la indemana o carte, care a reusit sa ma absoarba cu totul si sa imi trezeasca hohote de ras spre uimirea celorlalti companioni scufundati in Facebook. Femeile vin de pe Venus, barbatii de la baut este un dialog spumos intre Simona Tache si Mihai Radu, pe multe alocuri neortodox, dar foarte autentic. O imagine deloc anodina a relatiei conjugale asa cum este ea privita la microfibra optica. 

O Ea vigilenta, harnica, gospodina pana la Dumnezeu, o Bubulina, vorba celebrului cantaret, sensibila si gata sa rezoneze cu minunatiile sau nedreptatile universului. Un El agale, lenes, derutat, plin de liniste, incarcat de defete, innamorat de sosetele lui pana peste cap si incapabil sa cumpere un bors de calitate. 

Este pana la urma o demitizare atat de evidenta a cuplului matrimonial decazut de mult din Rai, dar ramas captiv in ideal. "Sa nu va imaginati ca in gradinile Raiului barbatul nu scuipa coji de seminte in capul sarpelui sau nu-si lasa frunza nespalata aruncata aiurea in poteca."

O fi haz de necaz, o fi sa moara si capra vecinului daca a noastra sufera de raie, nu stiu ce o fi dar este foarte bine scris si trecut prin venele fierbinti care nu stiu sa minta.

"Cum veneam asa spre casa, m-am impiedicat si am cazut intr-un butoi mare cu bere. Am vrut sa inot, dar m-am trezit ca nu mai stiam. Pur si simplu nu mai stiam sa inot, iti dai seama? Am inghitit bere pana m-am inecat. Am murit, iubito. Dumnezeu sa ma odihneasca, ca am fost un om bun. 

O lacrima i-o ia la vale pe obraz.

-Pai, eu vad ca esti viu.

-Sunt viu? se mira, tragandu-si mucii si stergandu-si repede lacrima cu maneca.

-Da.

- Inseamna ca am avut moarte clinica si mi-am revenit, dar crede-ma pe cuvant, am fost mort."

No comment.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gandim cu mintea de ieri?

Am ascultat un interviu cu Michel Foucault care m-a pus pe ganduri. Realizat in 1971, interviul nu parea cu nimic depasit, poate doar imaginea Parisului era putin tulbure si prea prost colorata. Dar asiduitatea cu care marele filosof aborda subiecte foarte actuale (droguri, cultura, psihanaliza, stiinte, nebunie) te facea sa pui la indoiala vechimea. Intr-o vreme in care la noi a cunoaste era un tabu, mintea lui explora nemarginit limitele pentru a le impinge dincolo de granita lor. 

Spre final, filosoful i se adreseaza celui care il intervieva usor mustrator si ii spune: Eu nu spun lucrurile pentru ca le gandesc.Eu spun lucrurile pentru a nu le mai gandi. 

Ce o fi vrut sa spuna? Ca vorbeste gura fara el, ca scopul nostru este vorbim fara rost doar pentru a goli depozitul infinit al gandirii? Ca ar trebui sa ne revarsam prin cuvinte si idei, fara ca mintea noastra sa poata intelege avalansa de ganduri?

Ce voia sa spuna filosoful era faptul ca o data ce gandim niste lucruri, le dam drumul asa cum sunt ele in lume si apoi nu mai avem pretentia sa ramana asa. Nu credem in statornicia lucrurilor, ci in continua lor transformare. Nu putem gandi lumea de azi cu mintea de ieri. Nici macar daca aceasta i-a apartinut lui Foucault, Kant, Nietzsche sau Platon. Ei insisi ar fi negri de suparare daca ar sti ca azi nu comporta nici un fel de preschimbare, ca este la fel ca ieri. 

Foucault spunea: cuvintele mele, ele vor trai dincolo de mine si ma vor precede, pana la momentul in care eu nu ma voi mai recunoaste in ele. Va fi straina de mine propria mea mostenire si totusi voi sti ca eu i-am dat nastere.

Si m-am gandit inerent la copil. Caci el este principala mostenire a parintilor, visul cel fara de tagada, idealul cel fara de margini, gandul cel fara de seaman. El va fi gandit prin mintea lor, privit prin ochii lor, auzit prin urechile lor. Pana va veni momentul ca ei sa se instraineze de propria lor mostenire, sa nu se mai recunoasca in ea, sa nu se mai oglindeasca decat pe alocuri si acolo din ce in ce mai rar. 

Atunci copilul va fi adult. Care va gandi cu mintea de azi. Si va putea sa accepte ca si copiii lui vor gandi cu mintea de maine.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

De cine radem?

Cum ar fi sa intram in pielea altuia? Pur si simplu sa ne trezim intr-o zi ca ii luam identitatea, ne-o insusim fara urma de vinovatie si ne destrabalam in firea lui fara pic de moralitate. Sa ne dezicem de noi insine picatura cu picatura si sa ne prelungim in ceea ce este celalalt. Sa gandim cu gandurile lui, sa simtim cu sufletul lui, sa graim cu limba lui, sa strapungem lumea cu ochii lui, sa gadilam orgoliul cu propriile lui pene. Sa profitam de toti cei ce il iubesc si sa furam iubirea lui, sa ne incalzim sub trufia ce clocoteste atunci cand stim cat de tare ii inselam. Sa ne amuzam de toti cei ce il urasc si sa dansam pe chinul lor. Sa dispretuim blagoslovenia si fatarnicia lor si sa ne minunam de povara prezentei unui om.

Si cand am ajunge in culmea desfraului narcisic? Cand am atinge apogeul unei deposedari de care pana si noi ne-am renega in cele din urma? Cand visul ce parea o sugubeata s-ar transforma in aberatie?

Atunci ne-am intorce la noi. Mai pustii ca niciodata, mai tristi, mai sobri, mai onesti si mai recunoscatori. Ca pielea noastra este toxica, dar ne apartine. Ca sufletul nostru este poluat, dar ii recunoastem mirosul. Ca privirea noastra este tulbure, dar ii cunoastem dioptriile. Ca inima noastra bate cu lipsuri, dar sunetul ei este ancora noastra. 

Sa notam cateva dintre impresiile acestui weekend. Despre viata si moarte, despre Rusia si cutremure, despre catastrofa si speranta, despre umorul care stinge focul suferintei intr-un grup de oameni care nu uita cine sunt, dar viseaza cine vor fi. O combinatie inedita de fructe al caror sezon s-a trecut de mult si totusi ele au ramas vii. O confuzie hilara intre stafide si afine, intre cirese si visine si un gand la ceas de seara. Oralitatea este eterna stralucire a primei consolari in fata lacomiei mereu goale. 

Un travaliu ucigator pe o scena mica, dar incapatoare. Revizorul lui N.V. Gogol si viata care se roteste ametitor pana la a te face sa te indoiesti de ceea ce faci, de ceea ce simti. Arta este o predare in bratele simtirii pana la epuizare. Orice strop care ramane proaspat este o incercare de a trada arta, de a pastra secrete fata de ea, de a nu-i darui si ultima suflare, de a-i nedreptati statutul de amanta vesnic nemultumita. 

Si o ultima replica: de cine radem? De noi insine atunci cand lacrimile s-au inecat sub barbia unui zambet fortat. De noi insine atunci cand ne-am pacalit simturile cu ratiunea. De propria noastra minte adormita de ganduri, ispitita de lacomie si injosita de vinovatie. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Mai doneaza cineva cuvinte ?

Am  ajuns intamplator zilele trecute in centrul unde se doneaza sange in Bucuresti. O zi insorita, de primavara care se stingea brusc la intrarea intr-un spatiu rece si iluminat sumbru de niste neoane. Randuri de scaune perfect simetric asezate te duceau cu gandul la un loc de asteptare al unui verdict. La intrare, o doamna jandarm careia ii lipsea doar platosa si spada, te intampina ferm si fara prea multe silabe risipite iti indica folosind degetul un formular. Aceeasi doamna iti dadea si un numar asa zis de inmatriculare in randul doritorilor donatori.

O data asezat pe scaun, in fata ta un afis mare rosu pe care scris Sansa la viata, iti dadea de inteles ca ai ajuns acolo unde trebuia si ca gestul tau este unul nobil, uman. Dupa doar cateva minute doamna jandarm iti smulgea pixul din mana si din spatele unui ghiseu in care se adaposteau trei doamne ocupate, o voce racnea cat o tineau puterile : 79. Urma prezentarea la ghiseu unde un scurt interogatoriu te punea la zid si iti scana bunele sau relele intentii, viata de zi cu zi si istoricul medical. Daca picai acest interogatoriu erai azvarlit cu privirea exact prin locul de unde ai intrat. Daca il treceai ti se indica un alt numar unde urmau alte interogatorii si alte suturi in fund.

In tot acest rastimp, doamna jandarm se preocupa sa orinduiasca scaunele la dunga, sa asigure linistea si sa intampine orice nou venit cu aceeasi doza de sobrietate. Cei care greseau un formular erau complet pierduti. Cei care raspundeau la telefon erau blamati. Cei care intrebau unde este toaleta erau scrutati cu privirea. Iar cei care uitau sa returneze pixul…va las pe voi sa ghiciti continuarea.

Stand asa si neavand altceva de facut decat sa observ, lucru foarte deranjant pentru doamna jandarm caci nu eliberam scaunul si il deviam de la axa lui de simetrie fata de alte scaune, m-am intrebat : de cand practicam disciplina stalinista ? Dintotdeauna. De cand seamana o clinica cu o inchisoare ? Probabil tot dintotdeauna. De cand suntem adeptii unei rutine obsesionale de a respecta regulile si de a pastra o ordine desavarsita? De cand munca in domeniul medical se confunda cu a te ratoi la cineva si a-l umili daca este necesar ?

Si brusc neonul m-a iluminat. Este o utopie ca o doamna cu zambetul pe buze sa te primeasca, sa iti ia numele, sa te strige pe numele tau si sa isi povesteasca despre ce e vorba si ce urmeaza sa ti se intample. Este o utopie ca un act care poate fi consumator emotional si care are o semnificatie diferita sa fie tratat cu continere si blandete. Sigur, vom auzi povestea cu acele sute de oameni pe care ar trebuie sa le contina zilnic. Ca munca este multa si prost platita. Ca sistemul este dezastruos si ca viata este plina de nenorociri.

Poate ca este adevarat, dar nu explica lipsa minimului bun simt (in sensul englezescului commun sense), lipsa minimei empatii, a putinelor, dar necesarelor cunostinte psihologice si mai ales topismul si marlania.  Caci bolile de care sufera iremediabil si incurabil sistemul medical sunt acestea.

Traim in tara utopiilor pentru ca ceea ce este decent si de bun simt este considerat o iluzie. Pentru ca respectul este o dovada de lipsa de tupeu, iar politetea este o injuratura. Pentru ca cultura este o jignire, iar empatia este un lux.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina