Dictatura dictatorului salvator

Sistemul corporatist reprezinta in mod bizar culmea economiei democratice. Bine organizat, cu reguli clare si obiective precise, nu duce lipsa de angajati care sperau sa gaseasca visul occidental in interiorul cladirilor de sticla cu multe etaje. Oameni fericiti, beneficii multiple, sefi interesati de binele angajatilor si profit maxim. Insa cum stau lucrurile in realitate, dincolo de ceea ce au fantasmat oamenii?

Sistemul are cel mai ineficient program de munca, unul care retine practic toata ziua, de dimineata pana seara angajatul la birou. Dupa principiul cantitatea face calitatea, un asemenea sir de ore petrecut in aceleasi loc are o productivitate foarte scazuta si cei mai multi dintre angajati sunt scarbiti, depresivi, lipsiti de orice creativitate sau initiativa, plini de furie si pregatiti oricand sa se auto-saboteze. Asa numitul program de la 9-18 care de cele mai multe ori inseamna de la 7-20, impiedica orice forma de relationare functionala si de desfasurare a vietii cotidiene. 

Ai nevoie la banca? Nu se poate, te descurci si fara ca nu te incadrezi in programul bancii. Ai nevoie la posta? Lasa, merge si fara, ca oricum nu mai ajungi la timp. Ai nevoie la farmacie? Poate doar una non-stop sau un ceai de tei acasa si o impachetare cu otet si iti trece, caci la orele cand poti nu prea e deschisa nici una. Ai vrea sa ajungi la serbarea copilului? Un vis, nu altceva. Vrei sa vezi un film sau o piesa de teatru? Exclus.

Ar spune unii ca mai exista si weekendul. Insa, intre aspirator, farfurii, piata si supermarket, batut de covoare si spalat de rufe, singura tentatie a acestuia este patul. Pentru somn, daca fantasmati si alte distractii. Somnul devine o dorinta de neatins, o culme a idealului privind timpul liber. Asta pentru ca serile constituie timpul liber si se intind tarziu in noapte pentru a trage cat mai mult de aceasta iluzie.

Sistemul este opresiv si persecutor. Angajatii sunt urmariti minut cu minut prin sistemul tip ochiul lui Big Brother, li se atrage atentia pentru vorbitul la telefon, mersul la toaleta, timpul prea lung acordat mancatului, pauzele prea lungi de respirat etc. Pe principiul "ai gresit, ai zburat", oamenii sunt perfect substituibili pentru ca sunt altii care asteapta la poarta, stau la cort in ideea ca va pica un post. Mai este si principiul "n-ai gresit, poti zbura", daca este enevoie de reduceri la buget, primii redusi sunt angajatii. Mai intai o mana, apoi un picior, apoi li se taie capu si sunt azvarliti pe scari. 

Sistemul are cea mai proasta metodologie de economie a resurselor. Anagajatii sunt avertizati cu privire la orice. Insasi hartia igienica ocupa primul loc in resursele consumate in exces. Ce-i drept, se consuma si cam mult curent si oxigen. Daca ar putea veni cu cate ceva din ele la pachet ar fi minunat. 

Ce concluzii rezulta din cele afirmate mai sus: ca economia si democratia sunt egale cu tirania. Ca singura deosebire dintre uzine si companii sunt geamurile de sticla si programul de munca dublu, caci au disparut turele. Ca managementul de varf are la baza aroganta si delirul paranoid. 

Insa cumva oamenii ajung sa fie recunoscatori celui care le ofera painea cea de toate zilele. Pentru ca le da de inteles ca este singura. Chiar daca este mucegaita. Si acesta devine din dictator un salvator.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Doua doamne si toti trei

Citeam ieri un articol dintr-o publicatie franceza care relata urmatorul fapt. Ca o companie de bijuterii si-a facut o campanie publicitara pe care a transformat-o intr-un poster. Continutul acestuia reda o femeia foarte frumoasa (actrita din filmul Jeune et Jolie, Marine Vacth) care se imbratisa si aproape se saruta cu o alta femeie, nici mai mult, nici mai putin decat dublura ei, adica tot ea. Primaria orasului in care se derula aceasta campanie publicitara a hotarat retragerea tuturor afiselor pentru ca, afirma cei de acolo, s-au primit nenumarate telefoane de la parinti ingrijorati ca copiii lor au vazut aceste afise si le-au pus intrebari care i-au facut sa se simta jenati si inconfortabil. Plus faptul ca au trebuit sa raspunda acelor intrebari. Compania a depus o contestatie si a cerut un argument din partea primariei, adaugand si ea propria explicatie: Mitul lui Narcis. Si primaria a argumentat: rolul ei este sa mentina ordinea publica. Inclusiv ordinea publica a mintii. Nu poate pastori un oras unde exista minte in dezordine.

M-am intrebat care era pericolul? A intreba aduce implicit mai multe beneficii fata de a face. Copiii voiau sa stie despre ceea ce vedeau. Este un travaliu de elaborare pe care gandirea se sprijina pentru a-si construi repere. Dar ceva era stanjenitor, inconfortabil. Atat de deranjant incat a meritat efortul de a suna la primarie, a face reclamatie, a cere inlaturarea afiselor etc. 

Ce tinem tabu? Sexualitatea, narcisismul, bisexualitatea, senzualitatea? Daca le tinem tabu atunci ele sunt secrete in fals. Pentru ca toata lumea stie ca sunt adevarate. Daca nu vorbim despre ele nu inseamna ca nu exista. Daca nu le mai vedem nu inseamna ca am uitat de ele. Daca nu mai sunt nu este ca si cum n-ar fi fost niciodata. 

Primaria a functionat ca un fel de CNA. A interzis minorilor sa priveasca ceea ce mintea lor nu poate cuprinde. Doar oare cenzura este suficienta pentru a umple golul ramas in gandurile copiilor? Oare un raspuns din partea parintilor, oricare ar fi fost el, nu ar fi fost mai consistent?

De cand ne este teama de ceea ce a existat dintotdeauna si totusi niciodata nu ne-a preocupat? Poate ca afisele au fost inlaturate din oras, dar ce ne facem cu oglinzile? Pentru ca in fiecare dimineata ne privim in oglinda cu aceeasi indarjire, cu aceeasi fascinatie, cu aceeasi iubire, cu aceeasi dorinta cu care doamnele se priveau in afis. Ce ne facem cu propriul nostru afis?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Pierdut Europa. O declar nula

Toata Europa s-a cutremurat ieri. Matematica rezultata in urma votului euro-parlamentar a iesit prost. In varf si-au aratat coltii cei care nu aveau ce cauta acolo. Era ca si cum ai avea un concurs de frumusete intre antibiotice si ar castiga un virus. Intr-un fel ar avea sens, pentru ca fara virus nu ar fi existat antibiotic. Putem intelege cu usurinta ce se intampla intr-o comunitate, daca ii studiem mitul fondator. 

Cum a aparut Europa? Un fel de Moise, cu un fel de tabla si asa s-a nascut Europa. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti, tot ce este al tau este si al lui. Casa ta va fi si casa lui. Tara ta va fi si tara lui. 

Foarte frumos suna in teorie, dar in practica s-a dovedit dezastruos. Unii au venit cu palate, altii au venit cu ciume si pantaloni rupti in genunchi. Unii au venit cu Goethe, altii au venit cu Salam. Unii s-au asezat la masa si au mancat cu 5 randuri de tacamuri, altii au infipt mana murdara si au infulecat. Si uite asa ne-am trezit cu turnul Babel. Cei mai pretentiosi s-au ingretosat, cei mai speriati s-au baricadat in case, cei mai scandalizati au inceput sa faca spume la gura, iar cei mai vicleni au inceput sa faca planuri. Cum sa scape ei de aceasta iubire neconditionata si sa-si inchida portile.

In esenta ei, specia umana ramane una profund discriminatoare. Fantasma ariana nu era doar a nazistilor, ea era doar o prelungire narcisica a unei fantasme comune de puritate etnica, de ne-amestec. Nimeni nu vrea sa faca baie in aceeasi apa cu vecinul. Nimeni nu vrea sa-si imparta painea cu el. Nimeni nu vrea sa dea din bogatiile din gradina lui. 

Deci eroarea a plecat de un mit biblic, cum ca la baza unui ideal ar putea sta bunatatea, ingaduinta si generozitatea. Nimic mai fals. Ura este anterioara iubirii, spune Freud. Glasul urii se aude acum tocmai pentru ca a fost ignorat. Si Marine Le Pen si Neil Farage sunt doar o portavoce a ceea ce clocoteste in sanul poporului. Nu poti construi o structura viabila plecand de la o utopie. Pentru ca ea se va autodistruge din interior. 

Ce urmeaza acum? Apocalipsa europeana. Nicidecum, dupa parerea mea. Urmeaza sa putem accepta ca exista si ura si ca daca vrem sa construim ceva impreuna, ea trebuie sa isi gaseasca locul si caile de exprimare. Daca nu ii oferim aceasta posibilitate, cei care vor fi purtatorii ei de cuvant vor fi primiti ca niste eroi salvatori.

Este falsa ipoteza conform careia imigrantul iti poate lua ceea ce este deja al tau. Daca nu ai un serviciu, cu siguranta nu aveai nici daca nu era imigrantul, daca te simti amenintat, cu siguranta te simteai si inainte sa vina imigrantul, daca esti insuficient de bine pregatit, erai la fel si inainte, daca nu te poti simti in siguranta acum, nu te puteai simti nici inainte. Dar un lucru este clar: imigrantul va fi mereu proiectia unui intrus care trebuie distrus cu orice pret. El va purta cele mai rele boli, cele mai urate defecte, cele mai groaznice fapte si cele mai inspaimantatoare idei. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Anotimpul berzelor

Este foarte interesant la berze ca desi sunt pasari foarte mari, sunt foarte indemanatice. Mergand de-a lungul soselei, veti vedea cuiburi construite cu o extraordinara indemanare in varful stalpilor de pe margine, unde puii proaspat veniti pe lume se simt in siguranta. Ochiul nostru tremura doar la vederea pozitiei incerte, dar cuibul pare mai bine fixat decat cladirile japoneze pregatite pentru cutremur. Weekendul acesta a fost despre o altfel de lume. Una cu susul in jos in care acele ceasului sunt pe cer si pulsul zilei este pe pamant. O lume in miscare, dar fara nici cea mai mica nesiguranta, pentru ca totul ramane mereu la fel. O lume pe ape, care insa gazduieste cu generozitate viata din plin. Natura este mult diferita de orice altceva, ea isi asigura continuitatea din tot ceea ce este imprevizibil. Incorporeaza ceea ce ii este ostil si se indragosteste de ceea ce a urat-o. Primeste cu bratele deschise ceea ce i-ar putea fi fatal si cantareste cu mare grija declaratiile de iubire. O poveste de dragoste se poate petrece oriunde. Chiar si in afara timpului. Insa, rezultatele ei se vor impregna puternic de nevoile realitatii. Cu alte cuvinte, iluzia esteo hrana necesara a iubirii, dar pentru ca ea sa supravietuiasca, iluzia trebuie sa infrunte realitatea. 

Din impresiile acestui weekend sa notam orasul Tulcea, un oras vivace, care inca traieste din ceea ce se intampla pe Dunare si la malul ei. Sulina, un paradis verde, dar doar dupa ce treci de fantoma orasului aflat in ruine. Este aproape un soc sa pasesti pe malul orasului si sa gasesti un loc prabusit, niste cladiri sinistre si abandonate, niste vapoare in rugina din care nu a mai ramas decat scheletul, niste ferestre sparte si mult praf. Daca natura nu ar avea singura grija de ea, ar ajunge probabil in acelasi fel. M-am intrebat cum pot trai oamenii acolo, cum nu se casca in sufletul lor o prapastie urland de spaima si durere. Si am primit raspunsul. Ei doar dorm pe pamant. In rest, traiesc pe ape. Iar apele sunt de poveste. Te pot absorbi cu usurinta si mintea ta se dilata pentru a primi feeria lor. Plaja din Sulina este un loc splendid. Lipsesc cu desavarsire dughenele din Vama Veche, cluburile din Mamaia, gogoasa si porumbul, trompeta si maimuta. Sunt doar pescarusii care se invart mandri ca sunt stapanii locului. Sunt doar scoicile de un alb sidef care straluceste in soare. Este doar nisipul atat de fin ca iti aduce aminte de deserturi. Este doar apa marii care revine si se retrage cu precizia unei clepsidre eterne. 

Oamenii locului sunt mereu agale. Merg incet, vorbesc incet, privesc mult si te intreaba mereu daca ai vazut ce vad ei. Te uiti lung si nu stii la ce se refera. Nu vei vedea niciodata ce vad ochii lor. Pentru ca nu te-ai nascut acolo. Intre pamantul si cerul lor nu este nimic. E libertate. Intre pamantul si cerul tau este beton.
Sa mai notam si cartea care a insotit aceasta calatorie: Demonul Amiezii - o anatomie a depresiei, scrisa de Andrew Solomon. O carte care incepe asa: depresia este punctul nevralgic al iubirii. Voi mai reveni asupra ei.

Daca barza poate trai in varful unui stalp de beton si isi poate construi un cuib ca si cum ar fi  in varful celui mai verde copac, noi de ce nu putem trai in interiorul habitatului de lux pe care noi ni l-am construit?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Tara mea mandrie mare

Iar au venit americanii. Se simte in aer. Este mult prea cald, urla mult prea multe sirene si mai ales sunt jandarmi la fiecare colt de strada, distribuiti nervos, dar uniform. Se agita in stanga si in dreapta, schimba cateva vorbe cu alte voci care rasuna din caramizile negre. Trebuie sa fie serioasa treaba daca americanii si-au trimis Obama doi tocmai pana in umila si modesta noastra capitala, se gandesc oamenii. Cei care stiu despre ce e vorba, ceilalti injura printre dinti ca traficul este dezastruos mai ceva ca de obicei. Un elicopter iute ca vantul taie cerul si polueaza sonor acoperisul guvernului. Se simte in aer ca se pregateste ceva. Jandarmii se agita si fac un cordon. Sunt vizate orice fiinte miscatoare care ar putea prezenta un pericol: pietonii care s-ar putea buscula in sincron catre Joe Biden, cainii care l-ar putea latra a pustiu, pasarile care ar putea ataca viclean cu produse toxice naturale sau furnicile care s-ar putea hrani la propriu din firmiturile americane. 

Vigilenta este la maxim. Prin ochelarii negri de soare nu razbate nimic. Doar fruntea s-a indoit de concentrare. Asa o zi nu vine chiar la indemana oricui. Doar cei bine pregatiti au sansa de a fi alesi si pusi chiar in drumul presarat cu mult soare. De curcubeu nu ne-au mai ajuns banii. Nici de panselute. A fost prea din scurt. 

Si tensiunea atinge punctul culminant. "Inapoi, dati-va inapoi. Ma, misca-te, nu auzi? Te dai inapoi acum am spus". Domnul se uita mirat si intreaba: "dar de ce?". " Ca asa am ordonat eu, ma, nu auzi. Eu ordon aici" raspunde omul in negru, zis si RoboJandarmul. Isi scoate ochelarii fioros si se rasteste catre multimea care astepta sa comita delictul de a traversa strada. "Da limitati mai sunteti, ma, la minte, se vede ca nu sunteti scosi in lume" continua alesul pentru ziua speciala. Un domn se indigna: "de ce ne vorbiti asa, domnule?". RoboJandarmul se uita manios: "cum, ma, cum iti vorbesc? Eu ordon, ma, nu vorbesc. Daca atata te duce mintea. Eu nu te abuzez, ma, eu te protejez."

Asteptarea se prelungeste. Multimea se uita lung in zare. Nu se vede nimic. O doamna intreaba: "dar ce se intampla, ce asteptam?". " Asteptam pana va zic eu, ma. Asta asteptam". Dintr-o data apar niste puncte stralucitoare in zare. Vine, vine, vine se aude in mod repetat. Toti ochii se indreapta intr-acolo. Mai putin RoboJandarmul care ramane cu ochii pe multimea periculoasa. "Stai pe loc, ma, nu auzi. Sa nu indraznesti sa te misti." 

Masinile trec nepasatoare. Zece masini antiglont, inca doua care seamana cu daciile papuc, dar din alta cosmosfera tehnologica, doua salvari, multe masini de politie. Fac ocolul si se azvarl apoi spre bulevard. E chiar Joe Biden, nu e nici o indoiala. Cum o putea trai cu asa o coloana oficiala, probabil si visele lui sunt antiglont. 

"Maica, da ce masini au astia" se aude o batranica concluzionand. "Pai noi nu ne comparam cu ei nici in 100 de ani".

"Gata, puteti trece" ordona RoboJandarmul. "Nu, stati pe loc, ca nu e verde. Asteptati pana se face verde" revine el asupra deciziei sale. Nu era etic sa incalci regula bunului cetatean rutier.

Apoi zambeste multimit. Cu narcisismul sta bine si asta multumita bibliografiei dense alcatuite in special din filme cu  Chuck Norris si J. Claude Vandamme. 

Iar eu mi-am adus aminte de ce imi spunea cineva: ca atunci cand noi faceam rascoala de la Bobalna in opinci si cu furci, americanii inventau cardul. Un asemenea ecart este irecuperabil.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Vesnica pomenire

La Posta Romana se inalta in slavi zilnic vesnica pomenire a rabdarii. Nu exista loc unde sa iti doresti mai mult sa fii in alta parte si sa faci orice altceva decat sa astepti. De obicei intri cu speranta, insa ea iti este rapid retezata de la radacini la vederea cozilor care se intind simetric pana la usa, pentru toate ghiseele. Daca zaresti cumva un ghiseu mai liber, mai mult ca sigur ca ce ai tu nevoie nu se poate rezolva acolo. Asa ca te intorci resemnat si te asezi la coada. Privesti spre capatul cozii. Un timbru dureaza 20 minute, o scrisorica 25 minute, mandatele 45 minute. Functionara scrie randuri nesfarsite la calculatorul vechi de 100 de ani, iar masinuta aceea care scoate hartii pare ca isi da duhul. O mangaie cu blandete si apoi o ia de capat cu ultimele puteri. In timp ce fixezi cu privirea stropul acela de luciditate ca te-ai putea apropia de ghiseu, picioarele ti se inmoaie si simti ca te depersonalizezi in sute de bucatele care se imprastie regulat prin interiorul sufocant al incaperii inguste. 

Cred ca Posta este de departe cea mai ineficienta institutie din toate punctele de vedere. Raspunde unei cereri mult prea variate pentru posibilitatile ei si ciulamaua de la ghiseu este rezultatul. La acelasi ghiseu se cumpara timbre (desi un automat de timbre ar rezolva in 20 de secunde problema), se platesc teancuri de facturi, desi exista aparate unde dureaza 30 de secunde intreaga operatiune, se platesc impozite, desi exista ghiseul online, se trimit sute de plicuri catre sectiile financiare, desi un sistem interactiv ar rezolva problema direct si se mai cumpara si felicitari sau carticele de colorat. Am uitat de ziarul Familia Ortodoxa. 

In plina era digitala, acest sistem este mostenirea unui regim de altadata, care intre timp a esuat lamentabil. Stand si halucinand in lipsa de altceva de facut, in timp ce ghiseul parea a fi din ce in mai departe, mi-am amintit de o experienta traita in Cambridge, Marea Britanie.

M-am dus cu inima cat un purice la posta sa cumpar un timbru pentru a expedia ceva in Romania. Puricele provenea de la asteptarile mele legate de asteptarea de la posta si de cozile interminabile. Am intrat in posta. Un spatiu larg, circular, foarte bine compartimentat. Cateva persoane orientate ordonat la toate ghiseele. Chiar si cateva zambete. Eram deja uluita. Un domn ma intampina si ma intreaba cu ce ma poate ajuta. Eu nu prea inteleg ce vrea de la mine. Cum adica sa ma ajute? Ii spun ca doresc un timbru pentru exterior. Imi arata amabil un automat de timbre si ma intreaba daca stiu sa il folosesc. Vine cu mine si cu multa indemanare ma familiariza imediat cu aparatul. Ii multumesc cu buzele inca amortite de atata ingaduinta. Totul a durat 1 minut.

Apoi domnul o ia de la capat cu alte persoane. Le indruma, le ajuta sa completeze, le insoteste la ghiseul potrivit. Nu se aglomereaza absolut deloc. Stau inca cateva minute cazuta in admiratie prefacandu-ma ca lipesc timbrul. Plec inghitand in sec. La ei au un majordom si la posta, ma gandesc eu. 

PS. Cele descrise au caracterul unei fictiuni, desi sunt reale.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Ati dat check-in?

Interesanta chestiunea aceasta de a spune unde esti. Oare care sa fie impulsul care te indeamna sa te "pontezi" pe facebook? Primul lucru care imi vine in minte este aeroportul. Acolo exista check-in cu mult inainte sa apara facebook. Trebuie sa existe o evidenta a iesirilor si intrarilor in tara, unde tara este o limita bine delimitata. Asadar, check-in este un fel de arhiva a intrarilor in diferite locuri, fiecare loc in sine transmitand o semnificatie aparte. Poate cu totii ne-am dori sa existe un loc unde sa fie consemnate toate amintirile si sa nu se piarda niciodata. O sa-mi spuneti ca un astfel de loc este mintea noastra. Da, dar ea nu este la vedere, nu este grupala. Ori oamenii regasesc aceasta dorinta de a pune la o laolalta, de a impartasi, de a face schimburi, de a se lasa sa fie vazuti. Serge Tisseron, psihiatru si psihanalist francez, spune ca dorinta de intimitate a fost inlocuita cu una de extimitate. 

Si atunci putem numi facebook-ul ca un continator urias si check-in-ul ca o apartenenta la acesta? Ca o comunitate de ganduri, trairi, amintiri vizuale. Ca un echivalent constient si vizibil al inconstientului colectiv?

In acest caz, a nu da check-in inseamna a te simti exclus din aceasta comunitate, a trata cu indiferenta sau a fi strain de ea. 

Cateva impresii din weekend. Am tradat autohtonul pentru o aroma americana, placinta cu mere in stilul lui American Pie, mai putin picanteriile holywoodiene. Crocanta, bine glazurata, aurie, picurata cu un strop de frisca, cat sa o deturneze de la calea ei pseudo-vegana.

Din categoria aurie mai adaugam si niste medalii stralucitoare. Gratie, disciplina, dorinta si mai ales placere. Multa munca, dar si o buna cunoastere interioara si o motivatie pe masura. Cam aceasta pare a fi reteta succesului antrenorilor Belu si Bitang. Doar daca nu exista vrajitoria si atunci vorbim de magie in toata regula. In contextul in care intreg sportul este la pamant, gimnastica straluceste. Pacat ca nu intereseaza pe nimeni cum reuseste. Sunt convinsa ca e mai mult decat crema de pantofi sau lotiune auto-bronzanta.

Din categoria autohton, mai adaugam si niste liceeni rataciti in cautarea unui Bac care nu era de gasit. Au fost o data ca niciodata trei fete. Una avea o chitara, una avea tupeu si una avea o alergie urata. Ele s-au gasit cu trei baieti pe masura. Unul avea un nas rosu si invartea niste alune intr-un pahar, altul visa la cai verzi aero-spatiali, iar altul era ocupat cu scoala vietii. Ce a urmat este o comedie pe nume Selfie (regia Cristina Iacob, 2014), care te binedispune si iti face un preview al statiunii Mamaia si la statiunii Vama Veche, denumita generic Voma. 

Am citit o cronica dura pentru filmul acesta. Cum ca ar avea personaje de plastic si conflicte insuficient dramatizate. Si m-am intrebat: de cand avem pretentii estetice de la fictiune, in timp ce de la viata nu pretindem nimic?

PS. Ati dat deja check-in, oriunde ati fi?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cat o face marul mere

Odata, demultisor, a fost un copac in care cresteau mere interzise papilelor curioase. Copacul se numea Pomul Cunoasterii si detinea secretul Binelui si Raului, dar si a iubirii de neinteles dintre ele, caci nu se despart niciodata. O conspiratie a inconstientului a facut ca Eva sa-l seduca pe Adam, la randul ei sedusa de sarpele care se invartea pe acolo. Adam a incalcat interdictia si totul a luat o alta turnura. Realitatea s-a instalat brusc peste Paradis, au aparut rusinea, vinovatia, furia, regretul, melancolia. Alungati din Eden, Adam si Eva au suportat consecintele poftei lor pentru marul care era de ne-gustat. Am mai intalnit marul de atunci in multe alte ocazii: in Alba ca Zapada (tot ca o poarta spre realitate), in Praslea cel Voinic si Merele de Aur (tot ca o poarta spre dorinta), in capul lui Isac Newton, etc. In general, marul a ramas un simbol al dorintei de neatins. 

Am invatat ceva din aceasta incalcare a interdictiei? Da. Ca atunci cand ni se termina merele din gospodaria proprie, importam. Dorintele nu se termina niciodata, ele continua sa existe si sa se imparta in bune si rele. Propriul nostru interior este constituit din astfel de dorinte. De cate ori pe zi alegem sa muscam din mar? De mai multe decat obisnuim sa ne dam seama probabil. 

Doar sarpele este in plus. El este o metafora. Restul sunt oameni in carne si oase. Avem nevoie sa credem ca cineva ne poate ispiti, ca cineva ne sopteste la ureche, ca nu este doar vocea noastra interioara. Avem nevoie sa proiecta vocea care ne indeamna sa muscam din mar si sa o pastram doar pe cea care ne spune sa stam locului. 

Cat o face marul mere va exista si dorinta de a gusta din ele. Nici o pedeapsa nu va stinge dorinta. Doar o interiorizare a interdictiei. Daca ii vom face loc si gandului rau in interiorul nostru, atunci vom putea sa-l educam. Sa ne abtinem, sa ne cenzuram, sa respectam regulile, sa credem in ce ni se spune. Insa niciodata nu vom inceta sa ne intrebam de ce exista o interdictie. 

Tabla lui Moise este un pom mare cu zece mere. In mod constant mintea pune la indoiala nevoia de a le pastra acolo, neatinse, in perfectiunea lor care te imbie sa le culegi. Ati simtit vreodata  dorinta insuportabila de a rupe o floare care este pe cale de disparitie? De unde aceasta dorinta? Din nevoia acuta de a fi doar a noastra, de a o avea doar pentru noi, de a fi o posesie si nu doar o dorinta arzatoare.

Visam sa luam in posesie tot ceea ce nu este al nostru. Doar pentru ca le-am zarit din departare si vom tanji ca merele sa fie ale noastre. Aceasta ipoteza functioneaza si pentru BMW-uri, vile, costume Armani, ceasuri Rolex, limuzine si alte cele.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cand viata ne ia la misto

Din cand in cand viata ne ia la misto. Atunci cand nu stie cum sa se ia in serios, ce sa mai faca ca sa iasa din cotidian sau cum sa-si ascunda framantarile. Atunci cand privatul devine plictisitor si spatiul public devine ispititor. De mult nu am mai vazut o asemenea confruntare ca aceea cu privire la Conchita Wurst. Oamenii au invocat cuvinte multe: intoleranta, discriminare, hitlerism, satana, incultura, anormalitate, scarba, libertate, genetica etc. 

Mie insa mi-au venit in minte alti castigatori la fel de controversati ai Eurovisionului: Lordi. Niste monstruleti care scoteau niste sunete greu de identificat si zdranganeau niste chitari. Un science fiction perfect pentru povestioarele copiilor sau pentru filmutele de groaza. Dar ce avea de-a face asta cu muzica si de ce au castigat? 

Pentru ca atunci cand te duci la scoala si habar nu ai ce sa scrii la teza sau ce sa spui cand te asculta, nu ai nimic de pierdut. Si te hotarasti sa iei viata la misto. Daca iti iese ceva cu atat mai bine. 

Cam asa s-a intamplat si cu Conchita Wurst. Insusi numele ne da de inteles ca este vorba de un misto. Nu poti sa te iei in serios cand te transformi intr-o caricatura de unul singur. Fiinta umana este valoroasa oricum ar fi ea. Ea nu este denigrata prin orientarile sau inclinatiile ei. Ci prin zorzoanele pe care noi insine le adaugam.

O persoana despre care nu se poate spune daca este femeie sau barbat, daca are penis sau nu, daca este transsexual sau homosexual, daca se simte bine sau prost, daca protesteaza pentru libertate sau pentru unitate, daca canta sau se razboieste, este deja o situatie hilara. Nu prin alegerile ei, ci prin absenta acestora. 

Atunci cand avem ceva despre spus despre noi, spunem. Dar cand ceea ce avem de spus este ca totul poate fi spus, devine foarte complicat. 

Poate ca asa se explica ura pe care a starnit-o in randul tuturor privitorilor. Faptul ca s-a expus, asemenea unui ecran alb de proiectie, sa primeasca tot ceea ce nu a dorit sa spuna. Toata tacerea si confuzia s-a intors impotriva ei sub forma acestui val de indignare generala. 

Nu cuvintele lezeaza libertatea. Ci absenta acestora. Imaginea goala de cuvinte lasa loc unor scenarii foarte variate. 

Cel care isi doreste sa isi traiasca viata asa cum vrea, o traieste. Cel care doreste sa afle cum ar vrea sa-si traiasca viata, o expune. Si asta presupune riscuri. Cum ar fi sa credem ca este doar o tentativa de a ne lua la misto. Sau mai grav, un atentat de la integritatea noastra psihica constituita din modele si imagini bine asamblate. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Problematica problematizarii

Probabil va intrebati din ce fel de weekend poate sa fi rezultat un asemenea titlul alambicat. Dintr-unul care a ridicat numeroase probleme desigur. Problematizarea este esenta dezvoltarii gandirii si implicit a travaliului psihic. A ridica o problema presupune a gandi un conflict si a propune o solutie pentru el. Cine ar fi crezut ca in epoca tehnologiei ultra-sofisticate vom face din mobilul gandirii un ultragiat in care aruncam cu pietre. 

Daca mintea noastra nu si-ar pune intrebari, atunci ea ar fi supusa incremenirii. Daca ochii nostri nu s-ar mira, atunci ei ar fi straini de simtirile noastre. Daca gura noastra ar tacea, atunci am fi muti nu precum o lebada in spiritul creatiei, ci precum piatra care suporta toate tipurile de agresiuni fara a scoate un sunet. Dar se erodeaza fara incetare. 

Ce ar fi de problematizat in zilele noastre? Eurovisionul. Nu mai este un concurs de muzica, ci un intens prolog al metamorfozei Europei. Identitatea sexuala este una din acele probleme care ne ridica in mod neincetat intrebari. Daca se produce o transformare, atunci este de datoria noastra sa putem exprima ceea ce simtim fata de aceasta transformare, sa putem situa in mintea noastra efectele ei si sa ne putem oferi cuvinte acolo unde nu exista. Mintea noastra inca este bi-dimensionala si faptul ca vedem filme in 3D nu ne arunca automat in tridimensionalitate. Inca gandim in trasaturi clare: masculin/feminin, barbat/femeie, cu barba/fara barba etc si asta ne ajuta sa ramanem clari, sa nu ne inecam in confuzia unor ganduri prea diluate ca sa putem sa le mestecam. Ambiguitatea produce suferinta si teama. Discriminarea si toleranta apar ulterior. Intr-o prima etapa apare acomodarea cu necunoscutul, indignarea si cautarea unor repere noi.

Sa mai notam din problematica acestui weekend si cum putem regandi negarea, mereu aceeasi si totusi altfel de fiecare data, pentru a ne putea adormi inconstientul. Cum putem gandi trauma si loviturile primite cu atata duritate incat ele aproape ca nu mai exista, daca nu ar fi vanataile lor. 

Cum putem gandi clasicul in stil neoclasic. Baletul Lacul Lebedelor, in regia lui Gheorghe Iancu, o abordare ce lasa in urma lupta prafuita dintre Bine si Rau si aduce in prim plan lupta acerba din noi insine. Un clivaj al Eului, o dedublare narcisica menita sa-si dispute biruinta in lupta pentru iubirea preafrumoasei mame. O problematica oedipiana mereu actuala, dar mereu in schimbare. Unde o fi tatal care ar fi putut inclina balanta psihica?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Tara, tara vrem ostasi

S-a starnit o rumoare nemaipomenita. Cica s-a intrezarit prin Monitorul Oficial ca toata tinerimea cu un cromozom y, cu varste cuprinse intre 18-35 ani sa se prezinte la analize in vederea inrolarii obligatorii in armata pentru vremuri tulburi de razboi. O mare indignare a cuprins suflarea. Ce tara? Ce razboi? Ce inrolare? Platim taxe si impozite si ne cheama la razboi, s-au auzit glasurile suparate. Sa se duca cei care conduc tara, sa se duca politicienii, noi avem treaba noastra. 

Gasesc cel putin ingrijoratoare aceasta confuzie intre pericolul real si persecutia din fantasma. Fiecare tara isi are balciul ei si combatantii acestui balci, dar cand o poveste atat de reala precum amenintarea cu razboiul devine ea insasi un balci, atunci ceva clar nu este in regula.

Toate tarile civilizate au o evidenta clara a celor care pot interveni si ajuta in caz de cataclisme, inundatii, cutremure, etc. Doar noi avem o evidenta externa. Sa vina altii sa ne stranga apa, sa vina altii sa ne construiasca casele, ce nu pot americanii sa vina sa lupte daca e razboi?

Confundam frustrarea cu absenta capacitatii de a ne mobiliza. Confundam politica cu tara. Confundam nemultumirea cu apararea in fata unei amenintari care pune in pericol propria noastra integritate teritoriala.

Reactia aceasta ne spune foarte mult despre propria noastra reprezentare despre ceea ce inseamna apartenenta. Daca nu este nimic de aparat inseamna ca nu este nimic al nostru. 

Interesant ca democratia, asa zis eliberatoare, care ar fi trebuit sa ne repuna in drepturi, ne-a instrainat si le-a dat altora ceea ce este al nostru. Patriotismul este o dovada de apartenenta, nu o expresie lesinata a romantismului din sec XIX. 

Daca vecinul de pe scara ar considera ca poate intra cu tancul in casa noastra, am astepta nestingheriti si ne-am gandi ca vor veni americanii sa ne apere casa? Sau am pune mana si am baricada usa si ne-am apara casa? Daca singura noastra tara este casa noastra, atunci suntem foarte saraci. Daca singurul nostru patriotism este gratarul, atunci suntem foarte goi. Daca singurul nostru tel este sa-i injuram pe altii, atunci suntem foarte derutati. 

Si apoi a aparut o alta indignare cand niste oficiali rusi au afirmat ca Romania nu ar rezista mai mult de 30 de minute in razboi cu Rusia. Cum se poate o asemenea infamie? Probabil ca oficial rusi s-au bazat in afirmatiile lor pe statisticile celor ce s-ar prezenta la inrolare. Adica o multime vida. 

Tara, tara, vrem ostasi. Pe cine? 

Si inca o chestiune curioasa. Daca dati pe google cuvantul patriotism, 99 la suta dintre imagini vor fi cu steagul american. Oare de ce?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Intre noapte si zi

Daca as fi fost eu cel care sa numeasca filmul La Grande Bellezza, l-as fi numit Intre noapte si zi sau macar Mica Frumusete. Asta pentru ca o calatorie care isi fixeaza drept tel o utopie se va confrunta la finalul ei cu dezamagirea crunta a disolutiei acestuia. Macar la nivel de ideologie si tot este nevoie de teluri inalte pentru ca totul sa nu fie doar ceea ce este, sa nu traim doar pentru acum si sa nu ramanem doar cu ce am trait pana acum. 

Filmul este expresia continua a unei preocupari, a unei nelinisti care ia din ce in ce mai mult forma unei angoase de prabusire. De la petrecerile haotice in care exista un sentiment permanent de fragmentare a corpului si a mintii, pana la conversatiile razboinice ale personajelor ce se sprijna insa pe un gol profund, cel al depresiei recurente si pana la tacerile filosofice ale personajului principal, Jep, care cauta cu o asa indarjire incat ai o acuta iritare ca habar nu are ce cauta. 

Spatialitatea este mereu circulara. Mereu ne zbatem sa ne smulgem din fantasma tineretii pierdute si regasite pe tavanul dormitorului, pornim din patul personajului, ajungem in bucataria lui, pe terasa lui, pe zidurile aspre ale Colosseumului, pe strazile Romei, pentru ca apoi sa o luam de la capat. Temporalitatea este un clipocit de neon intre noapte si zi. Mereu aceeasi alternanta care ne linisteste pana la un punct pentru ca stim ca tacerea zilei va fi sparta de muzica noptii si ca urletul intunecat va fi stins de zorii amutiti ai diminetii.

Categoric viata lui Jep Gambardella este pe dos. Atunci cand toti ceilalti se duc la culcare, el se trezeste la viata. Isi pune costumul impecabil si contempla fauna umana. Cand toti se trezesc, el se duce la culcare, obosit si scarbit de faptul ca nici un exemplar nu are raspunsul la intrebarea sa. 

Momentul critic al filmului mi se pare insa intalnirea lui Jep cu girafa. Este unul din acele momente grotesti de care viata este plina. Este inca o dovada de nimicnicie, pe care insa o masluim cu agilitate si o facem sa dispara. Metafora este viata ca un circ, din care putem face totul sa dispara, dar de fapt nu dispare nimic. Si culmea magiei este sa facem sa dispara girafa, pentru ca mai apoi gatul ei lung sa ne iasa prin spatele camasii, picioarele ei sa ne iasa prin buzunare si coada ei prin urechi.

Ce cauta de fapt Jep Gambardella, fiind dispus sa retrezeasca la viata si ultimele sale maruntaie de credinta pentru a afla raspunsuri? Cauta speranta ca viata este mai mult decat o suma a celor traite, ca mai avem sansa sa schimbam ceva, ca ar fi putut fi altfel, ca daca atunci poate etc.

In fapt, oricare cale am fi apucat, am fi mers pe marginile ei pana la capat. Nostalgia nu este indreptata catre inceputul ei, ci catre capatul ei. Viata are mereu un sfarsit si nici un audit favorabil nu va indulci faptul ca ea se apropie de sfarsit. 

Jep cauta un motiv pentru care sa mai traiasca. Si sunt atatea motive, o data ce am scapat de povara idealului maret. Sa fie oare o intamplare ca singura carte pe care o publicase acest scriitor se numea Aparatul uman?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Marea imperfectiune

Un weekend despre imperfectiune. O relatie devine perfecta doar atunci cand isi permite autenticitatea de a se descoperi in imperfectiunea ei. Iluzia schimbarii nu este decat o senzatie pasagera. Ceea ce confera stabilitate este de fapt capacitatea de a privi altfel lucrurile care raman la fel. Pentru a putea fi noi insine, o parte din noi trebuie sa ramana neschimbata. Ceea ce se modifica este perspectiva noastra. Ceea ce era o tragedie devine un fapt cotidian. Ceea ce era o isterie devine o soapta cuminte prinsa intre multe alte cuvinte banale. Ceea ce era un adevar absolut devine o sintagma relativa. 

Ceea ce se schimba este faptul ca la inceput priveam niste zei. Apoi, incet-incet privim niste oameni de rand. Absenta unui zeu este o catastrofa epica. Prezenta unui om de rand este garantia normalitatii. Un zeu nu poate fi decat nemuritor. Un om de rand isi poate trai viata. 

Sa notam dintre impresiile acestui weekend prelungit. Expozitia de pictura a lui Horea Cucerzean de la Cercul Militar si o paleta de culori ce merita privita. In mijloc troneaza un tablou numit generic Venetia, numai bun pentru zilele astea apoase. 

Un scurt-circuit la iarba verde acolo unde masinile sunt inlocuite de fire de iarba si unde betonul se transforma in ochiuri de apa langa care paste o vaca. Acolo unde claxonul este inlocuit de mierla si unde vantul adie mai rabdator. Unde florile nu se sperie sa se arata in splendoarea lor, doar pentru a se inchide rusinate la apusul soarelui. 

O capodopera a cinematografiei italiene, La Grande Bellezza (in regia lui Paolo Sorrentino 2013). o recenzie a vietii asa cum este ea: capricioasa, naiva, pretioasa, fraiera, impatimita, ingrozita, plina de greseli. O calatorie prin multe colturi ale Romei pe acordurile unei limbi care s-a nascut pentru a intra in suflet. O cautare a frumusetii care nu se afla dincolo, asa cum s-ar crede, ci dincoace. Dati-va intalnire cu Jep Gambardella, merita. 

Cateva ganduri despre antropologie, o stranie regasire a lui Madam Bovary, o comunie nesperata intre sosul tobasco si papansi, ginul mereu la moda in toiul noptii, o ecuatie de trei simple si o rezultanta ce fluctueaza de la B la C. Un potop pe care nici macar Noe nu si-l mai poate asuma, caci barca nu merge pe gheata. O rabdare nesfarsita pentru vreo suta de saratele cu chimen coapte in maini de fier vanjoase, chiar la gura focului moale. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Se poarta androginia

Am vizionat zilele astea o expozitie de pictura care mi-a retrezit o idee mai veche. Aceea ca tendinta  estetica de reprezentare a figurilor este una confuza, difuza, de nediferentiere a sexelor, un apel la androginie. Expozitia lui Horea Cucerzean, o combinatie inedita si atractiva de influente impresioniste (Degas, Cezanne), accente si elemente in stilul lui Archimboldo, dar si efecte ale artei postmoderne (colaje), este plina de reprezentari ale figurilor umane (in special feminine): balerine, femei odihnindu-se sau dezbracandu-se, femei cantand, femei dansand, nuduri etc. 

Prima impresie este una de confuzie, contururile vagi pierzandu-se unele in altele si impiedicand ochiul sa-si rosteasca verdictul obisnuit. Trupurile gratioase sunt in multe parti insotite de elemente colturoase, fragilitatea este imbratisata de duritate, adancimile se opresc brusc in ascutimi, iar imaginea care se naste poate fi cu usurinta masculina desi izvoraste din sorginte feminina. 

Mi-am adus aminte si de reprezentarea picturala similara a lui Lucian Freud, nepotul lui Sigmund Freud, a carui expozitie am vizionat-o la Viena, in cabinetul celebrului psihanalist. Aceeasi figurare derutanta a cuplului, care pastra o simetrie ambigua de oriunde ai fi privit. Era un el si o ea, dar in ea erau parti din el si in el erau parti din ea. 

Cum a ajuns androginia un ideal in conditiile in care multe secole ne-am preocupat sa asezam clar sexul feminin si sexul masculin in istorie? Chiar ieri citeam ca in India este oficial un al treilea sex, nici femeie, nici barbat, denumit hijra. Unde situam aceasta reprezentare?

Este o problema de estetica, mintea fiind capabila sa exprime laolalta si sa reflecte imaginea unui cuplu fuzional? Este o fantasma, aceea a combinarii sexelor pentru a inlatura orice complex de inferioritate si orice angoasa de castrare? Este o devianta a sexualitatii, o negare a originilor diferite si implicit a destinelor diferite?

Oricare ar fi raspunsul, sa nu uitam ca adroginul este un ideal, o nazuinta fara limita, o perfectiune fara cusur. Si cred ca cea mai plauzibila ipoteza este ca aceasta nazuinta  renascuta din adancul unde fusese refulata este rezultatul unei rani narcisice. 

Suntem atat de fragili, atat de vulnerabili, atat de insangerati si amenintati de singuratatea insuportabila a independentei individului incat vrem sa ne cufundam in celalalt si sa ii incorporam dimensiunile, devenind una cu el pentru totdeauna. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Gustarea zilei

Le travail pense, la paresse songe.

Jules Renard

1 Mai la japonezi

Iata ca a (re)venit si 1 Mai Muncitoresc, plin de ravna si speranta unei (unor) zile libere. Ne pricepem la legaturi, ne place sa facem punti, ne plac minivacantele la nebunie. Avem nevoie de ele, muncim mult, dar mai ales muncim cu scarba. Ea este inamicul numarul 1 al PIB-ului. Produce indigestie si lehamitea ramane o sechela greu de indepartat. 

Dar sa revenim la sarbatoarea noastra. La vita e bella si gratarele deja sfaraie, fumul se ridica precum odinioara macaralele care radeau in soare. Mai sunt si acum macarele dar fie sufera de diskinezie, fie au o depresie cronica si nu mai misca. Dorm un somn prelung. 

Intrebandu-ma de ce avem nevoie de asa multe minivacante, mi-am adus aminte de ceva ce am citit recent despre japonezi intr-o carte de eseuri de antropologie a lui Claude-Levi Strauss denumita "Toti suntem canibali". Spunea acolo ca japonezii dupa cel de-al doilea Razboi Mondial au hotarat sa munceasca sapte zile din sapte ca sa isi poata reveni. Si ca a constatat la ei ca fac toate lucrurile pe dos. De exemplu, ei trec mai intai numele orasului, strada si numarul si abia apoi destinatarul. Pun ata in ac impingand urechea acului in ata, infig tesatura in ac, calul este bagat in grajd cu spatele inainte, taie cu fierastraul tragand unealta spre sine si nu impingand etc Si mai ales daca gasesc gulerul camasii sotului murdar, considera ca este de la poluare. Nicidecum de la faptul ca nu s-a spalat sau ca si-a bagat gatul undeva. 

Acest lucru se intampla deoarece gandirea occidentala este centrifuga, in timp ce cea a Japoniei este centripeta. Adica, filosofia japoneza refuza sa faca din subiectul buricul pamantului, alfa si omega. Ci plaseaza subiectul la capatul drumului. Limpede ca lumina zilei as zice. Daca vrei sa construiesti o cladire si te pui pe tine la etajul 30, ai toate sansele sa se ajungi din urma si sa atingi un triumf al sinelui. Dar daca te pui la parter, atunci ma tem ca sinele va fi infundat zilnic in noroaie, beri, praf, cuie si alte multe primejdii nevolnice care nu iti vor permite sa mai ajungi la capatul drumului. 

Acestea fiind spuse, ne putem imagina cum ar arata 1 Mai centripet la japonezi? Ar incepe dupa incheierea zilei de munca, adica dupa apusul soarelui, fiind intuneric nu s-ar mai putea face gratare in aer liber si atunci ar fi ceva de interior. Un mic sushi fara foc si o cescuta de ceai. Si apoi un somn bun, ca a doua zi nu este vacanta. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina