Gustarea zilei

Should Old Acquaintance be forgot,

and never thought upon;

The flames of Love extinguished,

and fully past and gone:

Is thy sweet Heart now grown so cold,

that loving Breast of thine;

That thou canst never once reflect

On Old long syne.

Auld Lang Syne

Doi. Zero. Unu. Patru

Adica in traducere libera: 2014. Este urmatorul an la rand si deja incep sa curga rezolutiile. Cum, nu stiti ce sunt acelea? Cele care o data vociferate isi cer dreptul la a fi supuse placerii si efemerului. 

Insa, o conditie sine qua non pentru a formula rezolutii este bilantul anului ce tocmai se stinge usor. Exista cateva perechi de atribute ce pot marca exigenta analiza a bietului an ce a fost destinat din prima clipa a noptii de 1 ianuarie pieirii. 

A fost 2013 un an bun sau prost? Temut de superstitiosi pentru cifra fioroasa din coada si ignorat de plictisiti pentru cifra banala din fata, 2013 a fost un an ca oricare altul. Cu ploi, cu vant, cu ceata si cu arsita. Cu dorinte plapande si ganduri marsave, cu amintiri scapate din prizonieratul nostalgiei, cu inima in dinti si sufletul in pioneze, cu idei indraznete si ceva reziduri plasate pentru 2014. 

A fost 2013 implinirea tuturor dorintelor? Ba bine ca nu, ca altfel ce ne-am mai plictisi de moarte in 2014. 

Dorintele sunt inepuizabile, infinite, iminente si insolente. Credintele sunt trainice si nesupuse indoielii . Superstitiile sunt iluzii menite sa sustina apanajul nesigurantei deja incorporat in firea noastra.

Ce rezolutii au sansele cele mai mari de reusita? Cele din Anul Calului de Lemn? De sub domnia lui Mercur? Cele in cifre? 

Habar nu am. Dar cunosc climatul in care se pot crea acestea. Se ia una bucata piesa muzicala de mare rezonanta cu sufletul. Se toarna intr-un pahar cristalin un vin ce graieste de la sine (in vino veritas). Se cauta un locsor ferit de intruziuni festive si aducator de muza. Se scoate un sul de hartie igienica si un pix generos. Si se incepe lucrul in tacere, dar intr-o suprema zarva la interior. Poate dura minute bune sau ore intregi. Dar la final reusita este una glorioasa. 

Si daca doriti sa vedeti cum fac altii, va recomand cu caldura filmul New Year's Eve (2011, regia Garry Marshall), o adevarata epopee a rezolutiilor de Anul Nou. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gustarea zilei

Omul frumos tinde spre desavarsire. Daca nu poate vorbi impotriva uratului, tace, dar in tacerea lui e un refuz hristic a tot ceea ce inseamna urat. 


Dan Puric

Intre ieri si azi

Putem sa gandim aceasta numaratoare si simplu de la 24 la 25 sau de la 25 la 26. Craciunul dureaza trei zile. Nu-i bai, o asemenea sarbatoare merita sarbatorita si cinci, nu doar trei. 

Dar eu ma refeream la ieri de adinioara si azi cel de langa noi. De la molidul cu ace ce se scuturau cu mult inainte de Craciun la bradul impecabil de plastic decorat cu podoabe hand made de la case celebre de design. De la maratonul de a tine ascunse si a face gasite niste cadouri simbolice, dar extrem de pretioase (portocale, biscuiti, maieuri, o carte de povesti si un lego pentru cei norocosi) la curieratul modern ce aduce direct sub brad toate gadgeturile alese online. De la cozonacul framantat de trei generatii, adevarata lectie de cooking live, cu oua de tara, lapte de vaca, drojdie de bere si untura la cele 5 raioane din hipermarket cu cozonaci, inclusiv unul bio. De la Mos Gerila si simpatia fortata a unei inventii comuniste la Mos Craciun si iubirea nemuritoare a unei inventii occidentale. De la carnatii si caltabosii adusi de bunica la fois gras si curcan.

Daca viata avanseaza este firesc sa avanseze si obiceurile. Este natural sa ne transformam, sa cautam sa ne simtim in tonul vremurilor. Sa servim pranzul de Craciun avand si musafiri pe skype din alte trei tari. Sa ne auzim pe toate caile posibile. Sa fim impreuna oricum ar fi. Ceea ce este nefiresc insa, ar fi sa dispara oamenii. Sa ramana doar toate celelalte.

Daca va veti uita de jur imprejur si veti gasi casa plina de daruri, masa plina de mancaruri dar viata goala de oameni, atunci merita sa va ganditi la Craciunul de ieri. Asa va mai fi o sansa sa existe si cel de maine. 

Inchei citand un bun prieten:

Cand eram mai mici, inainte de Craciun, cautam cadourile peste tot prin casa pana le gaseam. Acum poti afla ce cadou primesti verificand istoricul de la browser.

Craciun Fericit tuturor si pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Curge cu lapte si piper

Un weekend tare aglomerat a trecut peste noi. Pulsul s-a accelerat considerabil, se numara zilele pana la Craciun. De fapt, se numara sarmalele, caltabosii, piftiile si cozonacii. Matematica face legea, ce conteaza daca are cine le manca. 

Dar weekendul asta a fost despre suflet si nu despre stomac. Sa incepem printr-o plimbare maiastra in incinta Carturestilor carora trebuie sa le recunoastem un aer occidental. Se laudau cu un targ de cadouri destepte, asa ca am dat iama si eu sa arunc un ochi. Mi l-am si luat inapoi pentru ca arta abstracta era mai mult decat era obisnuita inteligenta mea. Si am zis ca tot clasicul e nemuritor. Asa ca am dat o tura pe la ceaiuri, ceainice si carti. Si bine am facut caci asa mi l-a scos destinul in cale pe Pablo Neruda care se lauda nevoie mare cu nici mai mult, nici mai putin decat 20 de poeme de amor, dar si unul de disperare pentru zilele negre. M-am bucurat tare sa il vad, asa ca nu am mai putut pleca fara el. Si fara o haioasa si utila cana de ceai pentru zile cu liniuta aceea verticala care vor veni zice-se. 

Apoi a urmat un spectacol mult asteptat care a fost cu adevarat frumos. Arta de a dirija inimile nu este una usoara. O sala arhiplina a acompaniat subtila bagheta care dadea tonul emotiei ce curgea nestingherita. Spectacolul s-a incheiat magistrat cu 5 bis-uri si cu marsul lui Radezky acompaniat de toata sala in picioara.

De suflet sa fie, da ochii nu erau anesteziati ca si urechile si putem nota cateva observatii de spirit si simt civic: o imensitate de hala precum Sala Palatului nu are garderoba. Te face sa te intrebi daca tovarasii care asistau la congresele partidului comunist veneau fara paltoane ca sa nu strice imaginea uniforma. O inghesuiala de nedescris se creeaza la intrare si la iesire, iar pe rand nu ai loc nici in stanga, nici in dreapta, nici in fata. Cultura implica anumite sacrificii, iar sardelizarea face parte dintre ele. Un alt sacrifiu este atacul constant cu odori greu de suportat. Concetatenii care iubesc cultura, nu iubesc si apa. Terorizati de regimul ceasusist si de frigul indurat, participa si acum la spectacole cu pufoaice, blanuri, caciuli, fulare, la care nu renunta nici cand fac dus. Care dus nu stim exact cu ce frecventa apare, caci inainte nu era apa, dar acum apa costa. 

O belea mare simtul estetic si un prapad fara margini aruncatura pestrita de popor venit sa audieze suflul Craciunului.

Gata cu carcoteala. Sa mai amintim si un Adagio, o intalnire cu Cesar, un strop de limoncello si ecouri tarzii in noapte. Un vin fiert cu portocala, o piftie de curcan (nu fara peripetii, caci in anumite locuri curcanul disparuse fara urma, iar in altele disparuse chiar macelaria).

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gustarea zilei

I hear babies crying, I watch them grow
They'll learn much more than I'll never know
And I think to myself what a wonderful world,
Yes, I think to myself what a wonderful world

Louis Amstrong

Violenta de a primi ajutor

Coboram dis de dimineata scarile de la metrou. Pasii erau grabiti in incercarea de a se furisa de aburii grosi ce vesteau frigul de afara. Langa mine, cu coada ochiului, am vazut o doamna care se chinuia cu un geamantan urias. Privea cu o teama sumbra scarile interminabile pana la intrarea in metrou. Ma opresc in dreptul ei si ii spun: Haideti sa va ajut! si intind mana catre geamantanul ei sa il apuc de-o parte. 

O figura furioasa se indreapta vijelios spre mine si aproape ca ma ucide cu privirea: Nu, multumesc!

Raman muta pret de cateva secunde. Mi-e greu sa inteleg ce mi-e neclar. E ceva absurd aici. 

Apoi imi dau seama. Omul care nu poate cere ajutor este cel care nici nu poate primi.

Ne-am pus de atat ori problema faptului ca nu ne ajutam unii pe altii, ca tine de cultura, de civilizatie, de bun simt, de suflet, de patrie etc. Gresit, tine de capacitatea de a primi. Pentru a oferi ceva, este nevoie mai intai sa stim sa primim acel ceva.

O tara ca a noastra este vitregita de bunavointa. Oamenii din tara noastra sunt anevoios de suspiciosi si inevitabil inraiti. Sufletul de langa noi este trist si obosit. Fata din fata noastra este ingrozitor de speriata. Un semn de iubire, un gest de iertare, o fapta din suflet sunt aspru pedepsite cu indiferenta sau cu ostilitate.

Daca oferim ceva de mancare, ni se raspunde "noi nu primim pomana", daca intindem mana sa ridicam de jos pe cineva, ni se spune: "am si eu maini si picioare", daca strecuram o lacrima cand ne impresioneaza ceva, auzim: "uite si pe prostul asta" ec

Cum se invata din nou iubirea acolo unde s-a cuibarit ura? Cum se asterne din nou zambetul acolo unde a lasat o cicatrice tristetea? Cum se primeste din nou ajutorul acolo unde doare orice gest nobil?

Sunt intrebari retorice, ele nu isi cauta raspunsul. Caci o istorie a dus la aparitia lor si tot o istorie va conduce si aparitia unor raspunsuri. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Artbook

De cateva zile Facebook s-a transformat in Artbook. Adica, circula o campanie de sustinere a artei si prin fata ochilor ne trec zilnic multe, multe tablouri celebre si uneori chiar si povestea lor. 

Reticenta de felul meu, nu particip la foarte multe lucruri care se intampla pe facebook. Ca orice suprafata aderenta, atrage cu repeziciun tot felul de situatii care nu stiu in ce masura ar trebui expuse.

Nu-mi trezesc interesul social pozele facute in baie, nici pozele de la nu stiu ce eveniment care participa la un concurs si tre sa stranga mii de like-uri. In egala masura, nu consider potrivit imprastierea mediatica a unor poze cu copii aflati in mare suferinta si afisarea corpurilor lor afectate de diverse boli.

Este interesant cum un canal de informatizare in principal s-a transformat intr-unul de vizualizare in special. Pozele iti intra in ochi, nu apuca sa alegi sau nu, sa le citesti sau ba. Privitul este violent pana la un  punct pentru intruziunea cu care patrunde pana in miezul creierului si se intipareste acolo.

Ar trebui sa putem alege ce privim. Aici, am putea sa deschidem o discutie mult prea larga despre tv si despre internet. Si despre cat de daunatoare sunt acestea. Dar imperios necesare. Este aproape o utopie ca in secolul 21 sa traiesti in sihastrie. 

Categoric, atunci cand depinde de noi, ajunge imediat sa fie responsabilitatea altora. E vina altora ca se dau programe nepotrivite la tv, e treaba altora ca ne inunda ochii cu lucru grotesti. Si inca nici n-am apucat sa vorbim despre urechi. Aproape imposibil de inchis, spre deosebire de ochi.

Dar, ne-am abatut cu buna stiinta de la subiectul propus. De cateva zile, este o placere sa privesti Facebook si sa te intrebi oare ce pictura mai urmeaza sa vezi si la cine.

Avem nevoie sa ne amintim despre arta caci ea zugraveste tot ceea ce am trait, simtit, dorit vreodata. Este o dovada imposibil de distrus a faptului ca inainte de a fi un simplu individ, suntem un grup, ca inainte de istoria noastra proprie, exista o istorie colectiva care merita sa fie cunoscuta.

Ati auzit de celebra floare a soarelui a lui Van Gogh? Dar despre stampele japoneze? Dar de Primavara lui Botticelli? De balerinele lui Degas? De noaptea superba a lui Dahl? 

Ce-ar fi sa povestiti si altora? Sa facem din transmiterea artei un nou discurs social.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Mai salvam si noi ceva?

De la Grinch care a furat Craciunul nu mai fusese nici o catastrofa demna de semnalat si nici o aventura palpitanta cu iz eroic si aer salvator. Anul acesta am dat nas in nas cu cea mai noua operatiune de salvare a Craciunului si a lui Mos Craciun. Este vorba despre un desen animat foarte reusit care combina tot ceea ce este clasic, traditional (Polul Nord, spiridusi, elfi, Mos Craciun rosu si rotofei ca la carte etc) cu elemente foarte moderne de tehnologie de ultima ora (Mos Craciun are un aparat de controlat timpul, sania este ultra dotata cu butoane computerizate, exista un centru SantaTech, se cerceteaza si se implementeaza inventii etc)

Ceea ce face insa toata savoarea acestui desen animat este alegerea personajelor. Eroul este un biet elf, impiedicat, caruia ii place sa doarma mult, sa manance turta dulce si are cel mai enervat sforait din univers. Sa mai adaugam si profesia sa nobila: grajdar al renilor lui Mos Craciun (adica cel care curata caca de reni). 

Eroii negativi sunt un cuplu genial, format din mama si fiu, un fel de Cruela si Darth Vader in varianta Star Treck. Replicile celor doi sunt savuroase, actiunea este foarte bine construita, trairile intense...iar finalul? N-as putea sa va spun (nu neaparat pentru a mentine suspansul, ci pentru ca pur si simplu nu am apucat sa il vad pana la capat).

Daca aveti chef de o distractie, daca vreti sa aflati cum se transforma ratuscul cel urat in erou stil Bruce Willis, daca preferati bogatia interioara frumusetii exterioare, daca inca credeti in Mos Craciun sau pur si simplu sunteti curiosi daca si anul acesta s-a salvat Craciunul, mergeti sa vedeti Saving Santa (2013, in regia lui Leon Joonsen).

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Ho, ho, ha...ideti la cumparaturi!

Recunosc cu mana pe inima ca intotdeauna mi-a placut sa plec in cautarea unor lucruri mai mari sau mai mici care sa imi incante privirea si sa imi bucure sufletul. Insa nu este o aventura usoara si am sa va spun imediat de ce. In primul rand, aceste lucruri nu se gasesc asa oriunde si oricum. Iti trebuie rabdare, sa colinzi magazine mai cunoscute sau mai putin cunoscute, centrale sau ascunse printre stradute, sa intri in magazin si sa studiezi fiecare bucatica cu ochiul la fel de curios.

Apoi, de indata ce ai gasit ceea ce cautai sa te poti hotari daca mai vrei sa mai cauti sau te opresti aici. Nu e deloc o alegere usoara. Sunt atatea si atatea tentatii, atatea si atatea magazine care raman nedescoperite. 

Si, nu in ultimul rand, pretul. Lucrurile frumoase costa, cele pretioase la fel. De cate ori nu ne-au ramas ochii lipiti de ceva, dar buzunarul nu ne-a dat nici un semn de bunavointa.

Si daca inmultim aceasta cautare cu cate persoane dragi avem in jurul nostru, s-ar putea sa devina o problema foarte spinoasa. 

Recunosc cu mintea limpede ca intotdeauna mi-a placut sa fac cumparaturi. Imi place sentimentul de a alege cu gandul la bucuria celui ce va primi ceea ce ce am gasit. Imi place sentimentul de a cumpara cu gandul la propria mea bucurie cand voi avea doar pentru mine ceea ce mi-am dorit.

De felul meu aleg lucrurile mai neobisnuite, mai frumoase, mai inedite. Imi place in aceasta perioada sa cumpar un ceas de colectie, o brosa foarte veche, un stilou retro sau o carte editie princeps.

Dar, pentru toate acestea am nevoie de un cartonas de plastic pe care sa il pot trece printr-un aparat mic si sa se auda un mic bipuit, semn al victoriei. 

Cardurile Piraeus Bank iti aduc acum mai multa bucurie la cumparaturi!

Primesti inapoi 3%, max. 300 RON pe luna, din valoarea cumparaturilor tale efectuate oriunde in lume daca le achiti cu unul din cardurile de credit Visa Exclusive Gold sau Piraeus Visa exact in perioada promotiei pana la 31 ianuarie 2014. Mai mult, orice persoana care acceseaza microsite-ul http://cardulcupromotii.ro/, la completarea unui formular de participare, intra automat in cursa pentru castigarea unui smartphone Nokia Lumia 925.

Ne dati ori nu ne dati...niste scuipati

Poate ca sunt eu de multe ori cu gandul anacronic. Poate ca mintea mea evadeaza mult prea repede in ceea ce a cunoscut si a numit uluitor de repede ca fiind un ideal pentru gusturile ei. Sau poate pur si simplu ca nu ne-am nascut in locul care trebuia, cum spune un cantec autohton.

O plimbare prin Bucuresti la primele ore ale diminetii este departe de a fi idilica. Visul unei cafelute pariziene sau a unui cappucino vienez este mult prea dur pentru blandetea mizerabila o citadelei. Gandul unui suras matinal italian sau chipul renascentin al unei muze florentine este o utopie. Aici traim in neo-realism.

Da, da, ati citit bine, nu doar realism, ci neo-realism. Pentru cei ce au vazut ultimul film al lui Bernardo Bertolucci, Yo e Te, este mai clar ce inseamna acest lucru. In fictiune daca exista un cos pe fata unui adolescent, acesta dispare. In realitate acesta apare. In neo-realism nu poti vedea altceva in afara de cos, pentru ca acesta iti intra in ochi.

Sa revenim la scurta noastra idila matinala. Munti de mizerie iti produc o conjuctivita psihica si pana la cea fizica mai e doar un pas. Mucuri de tigara incep sa se confrunte pe teritoriu mai ceva ca gastile din Bronx. Rahati de caine imprastiati cu o lejeritate care te face sa invidiezi relaxarea si nepasarea lor. 

Un tramvai umilit de trufia calatorilor si injosit de scuipatii nenumarati care se rasfira pe podea. Un sobolan rasfrant iti raneste globul ocular prin valtoarea cu care a suferit un traumatism cranio-cerebral. Il privesti aproape in racourci, precum in tablourile lui Andrea Mantegna. 

Nu mai este de mult o comedie. Nu mai este de mult o tragedie. Este o pseudo-realitate. Nu este nici macar o fictiune. Este pur si simplu o lume paralela pe care am creat-o si care ne indeparteaza tot mai mult de lumea in care ar trebui sa traim. Este o lume in care viul a murit. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cine are batrani, sa-i vanda

Zilele astea circulam foarte mult. Strabatem orasul in lung si-n lat, ne facem loc prin furnicarele inguste si cautam mult doritele cadouri. Trebuie sa fie potrivite, sa aiba acel quelque chose, sa fie menite, sa aduca un strop de surpriza si multa bucurie. In aceste lungi plimbari, nu lipsite de nervi si dezamagire, ochii nostri nu se pot dezlipi de marginile dantelate ale orasului in plina sarbatoare. E acea perioada in care totul e mai frumos, suntem mai buni, sufletul ne arde de generozitate si inima plesneste de atata iubire.

Asa sa fie? De-o fi asa, ne-o arde factura in ianuarie cand vom calcula costurile investite sufleteste. Dar ce au vazut ochii mei ce nu stau locului o clipa? Orasul s-a impodobit de cersetori. Aparuti ca tot colindatorul in luna cea mai prolifica lui a lasa de la inima, strazile sunt intesate de diverse indemne si profunde cainte. 

Mare parte dintre ei sunt insa batrani. Unii in imagini deplorabile pe care desi ma duce mintea binisor, nu ajung sa le inteleg. Oameni bolnavi, infrigurati, trantiti pe caldaramul rece, in picioarele goale...Trecatorii trec facandu-se neobservati, cu privirea in gol. Nu e nimic de facut, insa este o violenta a privitului. 

Nu traim in zona de razboi, nu avem guerile pe strazi, nu traim in jafuri si crima de strada (inca). Dar traim in plina violenta a privitului. Zi de zi suntem obligati sa privim degradarea umana, neputinta, boala, saracia, dar mai ales alegerea unui popor de a se expune ca o victima. De a renunta la lupta, de a ramane pasiv in fata vietii si de a chema moartea mult prea devreme.

Mintea mea revoltata a inceput sa produca sisteme. Si daca ar exista un sistem care sa ajute acesti oameni? Care sa le ofere masa, un pat cald, care sa-i umanizeze? Iar ei in schimb sa faca diverse lucruri, marunte, ce se pricepe fiecare, ce a facut o viata pana sa ajunga in deriva.

Si apoi, brusc m-a strafulgerat cumplita revelatie: ar refuza. Locul lor este acolo in strada. Nu ar ridica un deget ca sa schimbe acest lucru. Ca sa devii din nou un om ar trebui sa nu mai fii invizibil. Or, acesti oameni sunt demult fantome. 

Sa mai amintim din weekend o dilema ce incepe sa capete proportii aprige: cand se impodobeste bradul de Craciun? Comit o blasfemie cei ce nu asteapta pana pe 24 decembrie, orele serii? 

Un mic dejun, nu la Tiffany, ci La Mama, acolo unde in orele diminetii, in aburi de ceai cald imbratisat cu miere, in viziunea angelica a dulcetii si a untului, se poate incheia un an si se poate imagina urmatorul.

Cateva idei retro de la Libraria Bastiliei, un altfel de targ de cadouri, din alte epoci. 

Si neaparat turta dulce de casa decorata saltaret pentru a mentine buna dispozitie a bradului de Craciun. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Prieten drag

Aleg sa-ti scriu, la ceas tarziu.
Ne cunoastem de-o viata. De ani si ani, langa mine te stiu. Iti amintesti cand ne-am vazut intaia oara?
Inchid ochii si imi amintesc mereu zambetul tau. Timpul razbate amintirea si sterge granitele. In zorii zilei care ne desparte sau in amurgul serii care ne uneste in tacere. Te-am cunoscut cand viata era de abia la inceput si visele se intrupau firesc. Ne-am petrecut amandoi anii zglobii ai adolescentei si am privit cu uimire dincolo de zavorul stramt al primelor iluzii. Ai ramas langa mine si cand viata s-a cutremurat mult prea devreme si a strivit speranta. M-ai privit si mi-ai daruit caldura cand sufletul meu era inghetat. M-ai sfatuit si mi-ai daruit intelepciune cand inima mea era impietrita. Mi-ai cantat cand sufletul meu era trist. Ai ramas neclintit chiar si la intalnirea cu lacrimile mele. M-ai insotit la fericire si durere.

Mi-ai aratat lumea cand rataceam in pustiul singuratatii. M-ai adus aproape de oameni cand am fugit de ei.

Mi-a raspuns la intrebarile care imi torturau mintea. M-ai iubit chiar si atunci cand am urat viata.

Nu mi-ai cerut niciodata nimic la schimb pentru iubirea ta.
Au trecut anii peste noi si chipul in oglinda nu e neschimbat. Nici sufletul nu mai pastreaza aceeasi puritate. Au fost si clipe grele, ore nesfarsite, ani prinsi in ceata si zile prizionere suferintei. Dar iata-ne trecuti de ele.

Pentru cerul albastru pe care l-am privit impreuna, pentru marea de smarald unde ne-am soptit gandurile, pentru zorii albi cand ne-am pictat viitorul, pentru enigmele dezlegate in noptile lungi de vara, pentru aventura ce nu s-a incheiat niciodata, pentru credinta ta nestramutata in frumos, pentru dorinta infinita in iubire, iti multumesc, prieten drag.

PS. Te iubesc

Foloseste si tu Bradul Multumirii pentru a-ti aduce aminte de cineva drag si a-i transmite gandurile tale bune. 

Gustarea zilei

Exista in oameni mai multe lucruri de admirat decat de dispretuit.

 Albert Camus

Cand unul plus unu nu fac doi

Nu este o utopie, ci chiar o posibilitate reala in matematica. Dar nu despre matematica vroiam sa vorbim, ci despre cuplu. Enigma acestui cuvant este unu sau doi. 

Imaginati-va incercarea a doi oameni de a incapea intr-un singur sertar si apoi de a convietui acolo. Dupa inceputul entuziast in care fiecare se strange pentru a-i face loc celuilalt, in care fiecare e preocupat sa-i fie bine celuilalt si in care fiecare este incantat sa se afle acolo, urmeaza continuarea. Apar incet incet nemultumirile, reprosurile, ghionturile, trantelile. De unde se tineau in brate, simt ca au nevoie de putin mai mult aer. De unde se priveau in ochi, simt ca au nevoie sa mai vada si altceva. De unde statea fata in fata, se intorc cu fundul unul la celalalt. Si foarte curand se porneste revolutia de a face din nou din unu, doi.

Incep sa se intrebe care este spatiul fiecaruia in sertar, unde sunt limitele. Si nu mai e mult pana cand se vor intreba daca n-ar fi mai bine sa aiba fiecare sertarul lui.

Vorbesc despre o ruptura, despre un sfarsit al cuplului? Nicidecum, vorbesc de un inceput, despre o re-nastere a cuplului liber, care isi permite sa fie compus din doua persoane fara sa fie cuprins de groaza ranii narcisice, de spaima abandonului, de cumplita durere a smulgerii unei parti din sine. 

A avea fiecare sertarul lui nu este o drama. Caci ambele sertare vor fi ale aceluiasi dulap. O drama este a avea un singur sertar si insuficient aer de respirat. A transforma sertarul dintr-o incapere spatioasa a iubirii intr-o inchisoare stramta a urii si disperarii. 

E greu de spus unde se termina unu si incepe doi. Dar e imperios necesar de aflat. Este un travaliu de cunoastere a propriilor limite, a ceea ce suntem dispusi sa punem la comun, ceea ce avem nevoie sa pastram pentru noi. Este o declaratie de libertate. Unde libertatea nu se confunda cu neasumarea responsabilitatilor, ci este insasi definitia angajamentului. 

Caci nu sertarul ii tine pe cei doi inauntru. Ci dorinta lor de a imparti acest sertar. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Filosofia firului de sarma ghimpata

Am citit recent un articol in jurnalul Le Monde care mi-a captat atentia. Era vorba despre o cronologie a modului de utilizare a firului de sarma ghimpata. Se pare ca sarma ghimpata a fost inventia unui taran pentru a-si proteja culturile agricole, cel mai probabil de animale. Idee cat se poate de sanogena si de inovativa. Dar, foarte curand, sarma ghimpata a devenit simbolul prizioneratului omului de catre om. Simbol al suferintei, al umilintei, al degradarii, al izolarii si al identificarii in cele din urma cu animalele pe care le tinem inchise.

Firul de sarma ghimpata face parte din patrimoniul universal al obiectelor care evoca violenta facuta de om contra omului. In lagarele de concentrare, in taberele de refugiati, la granite, in timpul razboaielor etc.

Cum apare o asemenea transgresiune, cum se transforma o nevoie de aparare intr-o intentie vadit criminala si destructiva?

Poate pentru ca exista si intre oameni specii inferioare si specii superioare. Poate pentru ca cel care are puterea este cel care detine suprematia speciei, iar cel care este prizonier este condamnat la umilinta si denigrare. Poate pentru ca oamenii au nevoie sa supuna alti oameni si pentru ca nu se pot uita in ochii lor, au nevoie sa se uite la ei printre firele de sarma ghimpata.

Dincolo violenta fizica, cea care ne-a caracterizat ultimii zeci de ani si probabil ii va caracteriza si pe urmatorii, ceea ce produce efecte devastatoare este violenta psihica, care distruge omul in calitate de fiinta umana, il subjuga unei conditii animaliere, il obliga sa uite de constiinta sa, il impinge sa se uite pe sine. 

Filosofia firului de sarma ghimpata presupune asadar o anulare a sinelui, o inrobire a eului si o preamarire a supraeului.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

It's beginning to look alot like... Christmas?

Acesta a fost un weekend de cotitura in scurta autobiografie a orasului pe luna decembrie. Orasul s-a luminat, dand astfel tonul oficial al sezonului sarbatorilor de iarna. Ce mai vuiet, ce mai freamat...sau nu. Saracit de puterea luminilor care strabat orasul noaptea, ziua orasul arata mult prea deprimat. In ciuda vanzolelii, cu toate ornamentele de rigoare, lipseste ceva. Acea esenta, acel sambure de viata. 

Nu vom aminti de alte capitale europene (desi m-am intors recent din Lyon, oras care era in plina Sarbatoare a luminii si oferea un spectacol uluitor) pentru ca e o concurenta neloiala. Nu suntem europeni decat la nasturii de la camasa pe care ii importam (cu tot cu camasa). 

Dar va voi reda o propozitie care a tranzitat weekend-ul ca o cometa grabita cerul. Ce a creat rumoare in cartier printre vecini. S-a starnit vestea ca intr-un hipermarket e reducere la pulpa de porc. Doar 15 lei per kg. Si ca ar fi nebunie mare inca din zori, dar daca te grabesti si iti educi rabdarea sa faci fata cozii care se intindea pana la intrare, poate ai ceva sanse sa prinzi carne la oferta. Alte doua, trei, patru guri cu care m-am intalnit, erau angajate intens in imprastierea vestii. 

Am convingerea ferma ca pentru a picta un tablou complet cu radacini nealterat comuniste, weekendul urmator ar trebui sa auzim ca sunt reduceri la portocale si ca putem cumpara cate 10 kg o data. 

Cunoasteti cliseul Craciunului, ideea e sa dai si nu sa primesti. Dar un popor care a trait cu burta goala zeci de Craciunuri la rand, a uitat de altruism si cel mai ingrijorator este ca foamea si instinctul de supravietuire te fac sa uiti de cel de langa tine.

Stiti care este paradoxul? Nu mai este foamete, dar continuam sa traim in foame. M-as bucura daca in aceasta plina era de managemente si coachinguri pentru o viata mai buna, am incepe sa ne punem si problema elaborarii retroactive a foamei care ni s-a impregnat pana in maduva oaselor. Oricat de mult ne-ar invata cineva cum sa fim fashion, daca ecoul ghioraitului de mate ne asurzeste urechile vom da buzna in continuare in magazine la prima strigare de reducere la carne de porc. 

Ca nu incheim in aceasta nota, sa mai amintim printre impresiile de weekend, Bucharest Christmas Market (cam golas, dar poate inca nu s-au pus comerciantii pe treaba) si Targul de cadouri de la Sala Dalles (un deja vu al ultimilor 5 ani).

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gustarea zilei

Exista unele lucruri frumoase care pastrează mai multa stralucire cand raman imperfecte decat cand sunt desavarsite


François De La Rochefoucauld

Gustarea zilei

Ca ai cazut nu are nici o importanta deoarece  numai modul in care te ridici conteaza.

Nelson Mandela 

Minti luminate sau spirite eliberate

Le Monde si Le Figaro se zvarcoleau din toti rarunchii cu privire la faptul ca invatamantul francez a picat pana pe locul 25 in clasamentul intocmit de PISA (studiu la care participa 65 de tari din toata lumea). Educatia inregistra un recul in special la stiintele exacte la matematica. Jurnalistii puneau la zid sistemul finlandez importat, unul bazat pe utilizarea deplina a creativitatii si spontaneitatii elevului. Se striga in gura mare ca nu mai merge asa cu lenea, cu relativitatea, cu timpul liber la dispozitie si altele cele care au facut de rusine imaginea burgheza, dar strica a educatiei franceze. 

Noul ideal era nici mai mult, nici mai putin decat sistemul de educatie asiasic. In special sistemul chinez si cel sud-coreean, bazat pe multa disciplina, pe studiu aprofundat, pe continuarea orelor de la scoala (nu putine), cu ore suplimentare seara acasa. Cu alte cuvinte, inlocuirea creativitatii cu supunere, a spontaneitatii cu disciplina, a curiozitatii cu respect etc.

Nu erau putini cei care afirmau ca scoala se invata par coeur (pe dinafara), ca scoala nu este creatie sau distractie si ca matematica e lege in viata aceasta. 

S-a intors lumea asta pe dos daca modelul educational mult visat este cel al unor tari aflate in plin comunism si dictatura? Sau poate experimentarea unor modele pulsionale, bazate pe satisfacerea placerii s-a dovedit putin fertila si vom trece din nou la exercitarea unui SupraEu tiranic?

Nu stiu daca Romania participa sau pe ce lor s-ar fi clasat daca ar fi participat la studiu. Nu stiu nici macar ce sistem educational foloseste tara noastra sau catre ce ideal tinde. Absenta unor astfel de repere, absenta ferocitatii cu care presa franceza diseca subiectul, dar mai ales absenta unei dezamagiri, a unei deziluzii ne arata ca educatia este in deriva. 

Caci nimic nu mai fi mai ingrijorator decat ceea ce inceteaza subit sa mai existe. In zadar sa mai afirmam ca nu stim de ce invata elevii asiatici. Dar vrem oare sa fie inca o data frica noul imago al constructiei  educatiei unei tinere generatii?

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

De-a sorecele si pisica

Era iarna cand a inceput toata aventura. Era seara si ma uitam la tv. Un sunet constant se tot auzea, insa nu l-am luat in seama. Urmatoarea seara la fel. Si urmatoarea. Si apoi, bum. Ceva a tasnit pe langa canapea. Cu coada ochiului am sesizat doar miscarea, nu mi-am dat seama ce este. Dar a doua zi cand am privit usa de la balcon, in tocul usii trona maiastra o gaura. Muncita cu sarguinta seri de-a randului, roasa simetric si numai buna de patruns in casa. Mi-am dat seama imediat cu cine am de-a face si mi-am facut o strategie de actiune.

Numele inamicului: soricel (nu putea fi un sobolan dupa marimea gaurii facute).

Locatie : in spatele bibliotecii (loc greu accesibil)

Stare de fapt a inamicului : anxietate crescuta si posibil claustrofobie

Numele interventiei : DDD (deratizare, dezinfectie, desinsectie)

Plan de interventie :
1. Blocarea gaurii si exterminarea oricarei posibilitati de a evada a inamicului
2. Investigarea perimetrului de actiune al inamicului
3. Verificarea rezistentei inamicului prin infometare (asta nu mi-a placut prea tare, dar nu vroia cu nici un chip sa iasa)
4. Ademenirea inamicului cu mirosuri familiare (branza, cascaval etc)
5. Montarea unei capcane care sa vina in intampinarea impulsului de a da buzna prin toata casa
6. Recuperarea inamicului si relivrarea lui catre natura
Rezultatele interventiei :
1.  Reusita totala si deruta maxima a inamicului la vederea blocaj
2.  Inamicul si-a redus semnificativ perimetrul, retragandu-se in spatele bibliotecii
3. Frica a fost mai puternica ca foamea. Foarte curand s-a instalat o stare depresiva care s-a accentuat pana la catatonie.
4. Starea medicala a inamicului nu i-a mai permis sa exploreze mirosul.
5. Nu a mai fost necesara
6. Reusita totala

Insa atunci cand te “lovesti” de soareci, gandaci, loc contaminat etc. cel mai indicat este sa apelezi la un expert, folosindu-te de informatiile existente pe site-ul 0219662.ro.

Mall-ul de carti

Sigur ca ati fost de multe ori intr-un mall. Incaperea aceea imensa in care se aduna haine, pantofi, genti, restaurante, filme, cafenele si tot restul. Dar ati vazut vreodata un mall de carti? 

Sute, mii de carti asezate unele langa altele, din toate domeniile, indragostite de ideea de a fi citite si afisand un zambet larg, doar, doar le-o veni si lor randul sa fie luate de pe raft. 

Un spatiu imens, colorat, dar pastrand totusi o ordine interioara. Poti sa cauti la intamplare sau poti sa stii ce sa cauti. Stiinte exacte, stiinte umane, benzi desenate, gastronomie, arta, muzica de toate felurile, moda etc. 

Sentimentul pe care ti-l dau aceste carti este ca ai putea petrece toata ziua printre ele. Si nimeni nu s-ar supara. Te poti aseza linistit pe covor cu un teanc de carti, daca nu mai ai rabdare pana la fotoliile comode si daca nu poti sa le asezonezi cu o cafea aburinda. Oamenii te acolo iti vor zambi si iti vor aduce si altele.

Acum, inainte de Craciun, cartile erau extrem de emotionate. Fluxul de vizitatori era intens. Nici ca exista loc mai potrivit sa cauti un cadou. Totul arata absolut splendid. Cartile isi pusesera hainele de gala. In cele din urma trebuie sa te hotarasti doar la unele, desi e foarte greu. 

M-am oprit la autorul japonez Junichiro Tanizaki, Eloge de l'ombre (Elogiul umbrei) si la psihanalistul Alberto Eiguer, Votre maison vous revele (Casa noastra vorbeste despre noi).

Daca treceti prin Lyon, nu uitati sub nici o forma sa ajungeti si pe la Fnac. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Orasul din afara timpului

Am vizitat orasul medieval Perouge, situat in afara Lyonului la o jumatate de ora de mers cu masina. Pana acolo, drumul isi pastreaza ancora cotidiana si oamenii au sentimentului timpului de zi cu zi. O data insa ce ai pasit pe alee si ai intrat acolo, totul se schimba. Te simti intr-o clipa aruncat in negura timpului si inconjurat de o tacere adanca care isi spune povestea. 

O biserica veche te primeste la intrare. De o sobrietate aproape rece, biserica te primeste in pantecul ei obscur, luminat doar de cateva flacari care palpaie. O imbinare intre un stil roman fara prea multe adaosuri estetice, elemente gotice care vin sa incalzeasca putin atmosfera de piatra si cateva vitralii, precum niste lacrimi care scurg pe ziduri. 

Nu se aude absolut nici o soapta. Toate rugaciunile s-au inchis in faldurile zidurilor si au ramas acolo pentru eternitate. Dupa ce aprinzi o lumanare si lasi o rugaciune care sa impregneze si prezenta ta, patrunzi din nou in lumina cetatii.

Oras-fortareata, Perouge te intampina cu spatii stramte, pietruite, cu ferestre mici, incadrate de multe zabrele. In ciuda aparentelor, orasul nu iti transmite sentimentul unui prizonierat. Oamenii impodobeau festrele si usile pentru Craciun si totul prindea viata. Exista pravalii ce isi pastreaza aerul medieval, exista oameni care locuiesc acolo, exista peste tot cate ceva din ceea ce s-a intamplat cu ani si ani in urma. Piata Rondului si Casa Sergentului ne aduc aminte ca locul trebuia mereu pazit de inamici. 

In mijlocul orasului, un loc idilic te primeste sa te incalzesti putin si sa gusti din specialitatea locului: tarte au sucre. Niste doamne care rasar parca din alte secole, un semineu ce arde rabdator, vase si cratiti de pe vremuri, mese din lemn. Daca stai suficient de mult, te poti intreba unde esti si ce faci acolo. Oamenii nu par a se grabi nicaieri.

Cumva, mi-a adus aminte de Sibiu.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina