Pantofii cu cui si izgonirea din Rai

Mi-au picat deunazi ochii pe o poezioara. La prima vedere am intrezarit titlul: Ai grija frate, sora cum te-mbraci. Dornica sa vad la ce anume facea referire avertismentul, am cautat sa aprofundez lectura lirica. Versurile intr-o sonoritate infantila si o rima monotona, cautau cu indarjire acelasi gand:

Ai grijă frate soră cum te-mbraci:/

/:Căci rochiţa ta scurtată nu e binecuvântată

Ai grijă soră dragă cum te-mbraci:/

/:Ai grijă tu soră la pieptănat:/

/:Cu cocul făcut prea mare Nu se stă în adunare

Ai grijă tu soră la pieptănat:/

/:Ai grijă soră dragă cum te-ncalţi:/

/:Căci pantofii cu toc cui

Nu-s pe placul Domnului

Ai grijă soră dragă cum te-ncalţi:/

/:Ai grijă frate dragă cum te tunzi:/

/:Cu păr lung şi favoriţi

Nu se stă la pocăiţi

Ai grijă frate dragă cum te tunzi:/

/:Ai grijă limbă mică ce vorbeşti:/

/:Pentru limba ta odată

Vei fi tras la judecată

Ai grijă limbă mică ce vorbeşti:/

/:Ai grijă frate, soră un’ te duci:/

/:Căci la teatru şi la film

Nu este servici divin

Ai grijă frate, soră un-te duci:/

/:Ai grijă frate soră un-te uiţi:/

/:Căci venirea Sa pe nor

N-o vezi la televizor

Inerent, m-am intrebat care este legatura intre pantoful cu toc cui si placul Domnului?

Rezulta din aceasta poezioara un conflict vadit cu privire la un anume gen de estetica: fara toc cui, fusta scurta si coc la femei; fara par lung, favoriti si pantaloni evazati la barbati. Si o categorie unisex: televizorul. Care este insa legatura dintre acest lirism naiv si religie?
Tot ceea ce exprimam este mediat  de inconstient si de trairile pe care le refulam pe tot parcursul vietii. Aici pare a fi vorba de un sentiment de invidie si de proclamarea, cu functie de compensare, a unui ideal. Dumnezeu isi iubeste numai anumiti copii, pe cei cuminti, care arata la fel si care nu contribuie cu nimic artificial la infrumusetarea si ingrijirea exteriorului, caci virtutea este ceea ce se afla la interior, adica sufletul. Daca daca exteriorul, adica trupul, este uratit, trist, apasat, neglijat, mohorat, sumbru, fara nici o vibratie plina de viata, atunci oare cum ar putea fi sufletul frumos, vesel, ingrijit, senin, curat? 

Cred ca orice credinta autentica are nevoie de un echilibru intre interior si exterior, intre suflet si minte, intre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce simtim de fapt. Clivajul nu face altceva decat sa ascunda adevarul sufletului si sa promoveze o ideologie preluata din afara noastra. 

Imi aduc aminte din scoala de o profesoara de religie extrem de eleganta si de bine ingrijita, cu pantofi cu toc cui, dar cu o tinuta morala impecabila, neafectata de inaltimea tocului de la pantof, care spunea ca ceea ce este frumos si lui Dumnezu ii place. Nu vad cum l-ar putea supara pe Dumnezeu frumosul corpului, mai mult decat l-ar putea supara ura, rautatea, viclenia, ranchiuna etc. 

Ai grija frate, sora  si la ceea ce simti in interiorul tau, caci nu cred ca ar exista vreun Dumnezeu care sa doreasca sa ia prizonier sufletul. Libertatea este insasi esenta fiintei umane. Iar diferentele sunt cele care infrumuseteaza la infinit aceasta lume. Pentru a distinge intre bine si rau este nevoie sa gandim asupra unor lucruri cu propria noastra minte. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cele cincizeci de mii de cronici

A fost weekendul indragostitilor. Dar cui sa-i pese de amore si de Cupidon cand in mod brutal le-a luat fata Christian Grey. Inca de saptamana trecuta curg siruri de randuri pe hartie despre deja celebrul si mult controversatul Fifty Shades of Grey. Ca or fi umbre, ca or fi vicii, ca or fi nuante (in functie de traducere), clar este ca sunt cincizeci. Care rapid s-au transformat in cincizeci de mii de cronici despre acest film. Autorea acestor carti, o femeie oarecare ajunsa la criza mijlocie a celor 40 de ani, spunea ca ea a scris ce i-a trecut prin cap, propriile ei fantezii, pentru a-si invinge plictiseala si ca nu s-a asteptat sa aiba atata succes si sa devina atat de cunoscuta. Cred insa ca ceea ce face faimos un lucru este oprobiul si indignarea. Fara a avea pretentii de a fi un roman in sensul decent al scrierilor clasice, cei care l-au comentat si l-au rascomentat l-au transformat intr-unul, dintr-o lectura de vacanta. 

La fel s-a intamplat si cu filmul. Fara a se astepta vreo capodopera, filmul aparea cu pretentiile unui scenariu comercial care spera sa sparga topurile de incasari in preajma Valentine's Day. Valtoarea din jurul lui l-au adus in niste discutii interminabile, intr-o perioada care le apartine prin definitie filmelor aurite ce se pregatesc pentru Oscar. Valuri de oameni s-au scurs catre el sa vada si ei cu ochii lor daca indignarea este justificata, daca depaseste limitele oricaror simturi, daca intr-adevar este un film porno sau macar doar daca e un pic indraznet. S-au dus sa vada daca Christian Grey este sadic, psihopat sau doar sexi. Daca treaba cu bicele e misto sau e vreo grozavie ce merita condamnata. Daca sa plece de acolo cu ideea ca e nevoie de picanterie in viata sau sa-si scuipe in san si sa strige Piei Satana. 

Si ce au gasit acolo in film? Doua personaje care si-au trasat roluri simple. O Ea saraca cu duhul si adesea saraca in cuvinte, caci ramane des cu gura cascata. Saraca si cu hainele, caci poarta aceeasi pereche de ciubote negre groaznice pe tot parcursul filmului. Absolventa de litere, dar in fapt om ca toti oamenii, mai interesata sa traiasca decat sa tot continue sa citeasca prin carti despre viata. Primum vivere, deinde "filosofare". Un El imbracat impecabil, in costume de firma, aratand ca scos din ambalaj. Cu tot ce era nevoie pentru a completa tabloul: casa, masa, masina, telefon, laptop. Toate de ultima ora si moment. A, plus elicopter care aterizeaza pe acoperisul casei unde locuieste. Amandoi dau nas in nas si apoi cauta sa repete acest dat si sa se reintalneasca. Si o camera de joaca plina de nimicuri din astea sado-masochiste. Unde din cand in cand ei se joaca. Cu exceptia ultimei scene din film, care este foarte dura si produce o reactie suficient de buna cat sa spui gata cu joaca, fiecare sa plece la casele lui. 

Filmul arata in sine ca o parodie, oamenii izbucnind atat de des in ras incat ai impresia ca este o comedie. Sceventele de sex se deruleaza pe repede inainte, acceptul picand pe sunet si nu atat de aspectul vizual. Coloana sonora a filmului este foarte buna, muzica fiind foarte placuta. Asteptarea si angoasa anterioara filmului (ca va fi prost, ca va fi porno, ca va fi sadic) produc o anumita tensiune care nu se risipeste pana la final, filmul parand a ramane suspendat in aer. Filmul este in esenta unul oarecare. Mult mai putin controversat si condimentat ca Nimphomaniac. 

Cele cincizeci de mii de cronici apar insa din confuzia realitatii cu fantasma. Daca ar fi bine sa ne dorim si noi asa ceva, daca ar fi frumos sa ne purtam si noi asa, daca asta e iubire, daca e cazul sa ne indragostim de psihopati, daca nu ne ponegrim constiinta acceptand ca unii se iubesc asa.

Filmul si cartile sunt o fictiune. Fantasma este produsul inconstientului. Acolo nu exista nici frumos, nici urat, nici morala, nici estetica. Acolo exista doar scenarii care umplu mintea si ii dau viata. Cand vine vorba insa de realitate, nu ne apucam sa turnam in viata de zi cu zi tot ce ne trece prin minte. Caci daca ar fi asa, ar fi foarte problematic.

Daca insa se intampla sa ne apuce cheful sa experimentam ceea ce ne trece prin minte, atunci ne apartine in totalitate responsabilitatea de a sesiza unde se termina placerea si incepe riscul. Aici nu ne poate ispiti nimeni mai mult decat putem duce, nici deprava mai mult decat vrem, nici educa mai mult decat putem suporta. Ci doar noi insine.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cuvantul care ucide

Am fost intotdeauna o aparatoare indarjita a cuvantului si am sustinut valoarea exprimarii libere a ceea ce simtim si gandim. Cred ca faptul ca avem libertatea de a spune, de a gandi, de a crede este chintesenta speciei umane si miza cea mai inalta a democratiei. A fi liber presupune a-ti putea exprima fiinta in virtutea convingerilor ei, fara a incalca sau a nega convingerile altor fiinte. Nu m-am gandit inca la viteza cu care cuvantul va ajunge sa se confunde cu actul. La momentul la care satira va fi asemenea unei violente de moarte, iar contraargumentul va fi o ploaie de gloante. In psihanaliza numim psihoza aceasta confuzie. In viata de zi cu o zi o numim terorism. 

Ceea ce s-a intamplat ieri la Paris ne inspaimanta. Nu doar prin faptul ca au murit multi oameni in cateva clipe. Pentru ca moartea pare a fi la tot pasul in aceste vremuri de modernitate a spiritului si de performanta a tehnologiei. Ci mai ales prin faptul ca nu vom sti care dintre cuvintele pe care le auzim in fiecare secunda se vor transforma imediat intr-o ploaie seceratoare de gloante. Nu vom sti care mai este sensul propriu si sensul figurat. Nu vom mai sti ce este simbolic si ce este real. Nu vom mai avea nici o limita intre ceea ce gandim si ceea ce facem.

Traim in epoca mai multor Dumnezei. Pentru unii se inalta ode, pentru altii se fac sacrificii, pentru unii se fac fapte bune, pentru altii se ridica rugaciuni la cer, pentru unii se ucide etc. Ne dezicem de cei intru care nu ne regasim si ii hulim prin cuvintele prin care se definesc si care pe noi nu ne descriu. Dar omitem un aspect fundamental: indiferent cine sunt acesti Dumnezei, cei care se inchina lor sunt oameni. La fel ca si noi, din aceeasi lume cu noi, cu un chip asemanator noua. Si daca ne ajuta sa spunem ca aceia care au ucis sunt musulmani, undeva intr-un colt al mintii noastre ne ramane sa ne intrebam: si daca erau ortodocsi nu ucideau?

Din pacate nu incadrarea intr-o anumita credinta iti aduce dorinta de a ucide, ci ura cultivata de-a lungul generatiilor, atat de mare si de adanca incat te orbeste chiar si la lumina zilei. Atat de puternica incat inamicul poate fi oriunde si oricand. Atat de reala incat tine loc iubirii si functioneaza ca un leac de vindecare. 

Propriile lor cuvinte i-au ucis pe acei oameni. Pentru ca cineva le-a luat in sensul lor propriu si le-a confundat cu o alta realitate. Cea in care ceea ce spunem se infaptuieste, ceea ce deseneam se misca, ceea ce gandim ucide. Adica o lumea  a nebuniei.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Desteptarea la viata a Mioritei

Balada reprezentativa a transhumantei spirituale a poporului roman, unul transcendental prin definitie, Miorita a cantat si a descantat dintotdeauna o atitudine de pasivitatea interioara si resemnare exterioara, compensata insa prin trufia narcisica a acceptarii conditiei de victima. Avertizat de inocenta oita ca ceilalti doi ciobanasi i-au pus gand rau si vor sa-i faca de petrecanie, ciobanasul isi asuma conditia spirituala destinata pierii contrar oricarui simt de autoconservare. 

Sa spuneam ca ceea ce este relevant cultural pentru un popor, arta acestuia, este puternic impregnat in psihicul acestuia si rasuna in ecou de fiecare data cand atingem acea coarda sensibila. Mai mult, 45 de ani de dictatura au finisat pana aproape de nebunie ideea ca altul se ocupa de tot, este stapan peste viata ta din afara, dar si peste cea dinauntru. Mintea ta, ochii tai, gandurile tale, glasul tau, corpul tau ii apartin si la cererea lui se supune oricarui oprobiu sau oricarei solicitari masochiste. 

Fuga in fantezia unei inmiresmate uniuni maritale cu stelele si luna nu poate decat un refuz al luptei pentru viata. Demnitatea acceptarii unui destin fatidic, predeterminat, nu poate fi decat un act de suicid. Injosirea libertatii de viata in fata unei libertati in moarte nu poate fi decat o renuntare. 

Am asistat insa ieri la un fenomen social de proportii. Dupa ani lungi de pasivitate, resemnare, dezinvestire, dezradacinare, oamenii s-au regasit pe ei insisi, si-au regasit apartenenta, cultura, dorinta de a-si exprima opinia si m-ai ales si-au regasit libertatea de a alege ei insisi si nu de a primi ceea ce urma sa vina pur si simplu.

Dupa o lupta plina de violenta prin lipsa oricarui continut, o lupta goala, oamenii au venit si au pus ceva inauntru, au umplut golul care s-a adancit in ultimii ai. Au pus speranta, furie, incredere, dorinta, bucurie, indignare. Au pus cuvinte, au pus urale, au ridicat bratele, au format cozi lungi si au asteptat cu rabdare. 

Sa fie in sfarsit momentul trecerii de la imaginea narcisicului pervers care se pune in slujba puterii pentru propria confirmare? Sa fie acesta in sfarsit momentul asumarii libertatii, care presupune ea insasi o atitudine activa, o reflectie continua, o gandire flexibila, si mai ales o identitate? 

Si cel mai interesant este ca cei care au dat impulsul acestei miscari de renastere sunt cei care au devenit straini prin debarcarea lor, care si-au parasit tara, care si-au abandonat cultura aparent. Se pare ca nu este chiar asa. Se pare ca nu spatiul unde traim ne defineste, ci ceea ce purtam inauntrul nostru. Oriunde am fi, daca stim cine suntem, ne putem exprima in adevar si in certitudinea ideilor noastre. 

Ramane un singur lucru dificil: asumarea libertatii este foarte grea. "Most people do not really want freedom, because freedom involves responsibility, and most people are frightened of responsibility." Sigmund Freud

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Tirania gurii flamande

Nu este pentru prima oara cand aud ca angajatii unui celebru lant de clinici medicale din Bucuresti (si nu numai probabil) sunt supusi unor abuzuri greu de imaginat. Insa ce m-a suprins este faptul ca desi abuzul este din ce in ce mai mare, nu exista nici o reactie vehementa din partea celor umiliti constant. Pe scurt, ca sa va faceti o imagine mai clara, acesti angajati lucreaza si cate 11 sau 14 ore, timp in care au o singura pauza de 10 minute. In rest nu au voie la toaleta, nu au voie sa manance, nu au voie sa se miste. In fata lor este permisa doar prezenta unui pahar cu apa, care daca se goleste, nu se stie exact cum poate fi umplut la loc din moment ce nu pot parasi spatiul unde isi desfasoara activitatea. Angajatele de la receptie trebuie sa fie in permanenta aranjate, machiate, rujate si cu zambetul pe buze. In plus, in urma ultimei reglementari interne, ele nu mai au scaune si trebuie sa stea in picioare pe durata intregii ture de lucru. Atitudinea superiorilor este una de continua injosire si umilire, iar daca ceva nu merge asa cum ar trebui este vina angajatilor. Acestia nu fac nimic bine, nu merita nimic bun, nici macar sa stea jos, sa bea apa sau sa manance. Lunar, pleaca foarte multi angajati in urma stressu-ului imens la care sunt supusi. Cei mai multi au diferite probleme de sanatate, de la dureri de spate, de picioare, caderea parului, scadere in greutate, etc. Angajatii sunt supusi in mod constant la tot felul de evaluari unde trebuie sa retina cantitati uriase de informatie, iar la prima greseala sunt dati afara. 

Cum functioneaza un astfel de sistem cu mare succes?  Caci lantul este extrem de prolific. Metaforic vorbind, un astfel de sistem este precum o gura flamanda. Are capacitatea de a atrage napastuiti si de a-i seduce prin dorinta de a-i gazdui intr-o casa de vis. O data intrati insa in incinta acestei guri flamande, cei multi plini de speranta unui viitor mai bun se vor trezi intr-o casa a groazei unde domneste teroarea. Abuzul se bazeaza pe devalorizarea fiintei umane, celula cu celula, atom cu atom, pana cand insusi individul se considera un nimic. Pana cand el insusi devine recunoscator pentru niste firimituri si constient ca daca paraseste mana care il loveste, va muri de foame. Abuzul se bazeaza pe distrugerea sperantei, pe zdrobirea autonomiei si pe infrangerea oricarei libertati. Gandirea este incremenita, dorinta nu mai exista, speranta este moarta, iar zilele devin un cosmar ce se repeta la nesfarsit. 

Cum se iese dintr-un astfel de sistem? Foarte greu. Si inca si mai grea este recuperarea, pentru ca si cei care ies sunt sleiti de puteri si ingroziti de ceea ce va urma. 

Cum se face ca in anul 2014 acesti oameni nu se pot uni intr-o cauza comuna juridica pentru a cere socoteala angajatorului pentru abuzurile sale? Pentru ca frica a patruns pana in maduva oaselor anihiland orice drept la o viata decenta. Pentru ca teroarea a sters orice sansa de a gandi lucid si de a actiona in consecinta. Pentru ca 45 de ani de tiranie nu au pierit inca in interiorul nostru si ecoul lor ne face sa fim supusi, sa fim recunoscatori, sa fim loiali, sa fim urmasii dictatorului. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Nu mi-e frica, nu mi-e frica de Bau Bau

Zilele acestea, asa cum se intampla in fiecare an, exista foarte multe controverse cu privire la Halloween. Ca este o sarbatoare pagana, ca ne face urati, ca ne face copiii urati, ca se opune esteticii umane in viziunea ei renascentista (desi din punctul acesta de vedere Tudor Arghezi a inventat Halloweenul atunci cand a propus estetica uratului si zgarmanatul in bube, mucegaiuri si noroi), ca ne strica credintele si mai ales ca ne departeaza de frumos.

Asa ca sa le luam una cate una pe rand. Nimic din ceea ce exista in afara noastra nu poate fi negat si interiorului nostru. Toti monstrii, vrajitoarele, diavolii, toate personajele horror sunt parti din nou pe care nu le putem tolera pentru ca sunt inspaimantatoare sau inacceptabile si le proiectam in exterior, transformandu-le in parti straine de noi. A imparti lucrurile si oamenii in bune si rele inseamna a oscila intre idealizare si persecutie, adica o pozitie specific infantila cand nu poate exista decat bun si frumos versul rau si urat. A accepta ca in noi exista atat una cat si cealalta poate fi dureros si poate produce frustrare, dar cu siguranta ne vom simti mai intregi. 

Toate aceste personaje fantastice care ne bantuie in diverse feluri (vise, filme, carti, povesti, imagini etc) ne ajuta sa intoarcem la noi ceea ce odinioara am izgonit pentru ca nu stiam cum sa il gazduim. Ne fac posibila apropierea de ceea ce ne sperie, de ceea ce ne ingrozeste si ne permit un control suficient de bun asupra angoasei produse de ceea ce este infricosator. Pentru ca ceea ce ne infricoseaza este ceea ce nu putem recunoaste, ceea ce nu putem numi, ceea ce nu putem gandi, ceea ce nu putem explica. 

A te costuma inseamna a te pune in pielea unui personaj si a-i imprumuta caracteristicile pentru putina vreme, suficient insa cat sa intelegi cum este sa fii acel personaj. Si mai ales cat sa il faci sa fie familiar pentru tine, astfel incat data viitoare cand va veti mai intalni nu va mai reprezinta o amenintare ambigura, ci o figura binecunoscuta. 

A interpreta un personaj inseamna a iti putea folosi imaginatia in scopul jocului. A te preface ca, a-ti imagina ca esti, a te deghiza in...adica a cunoaste foarte bine diferenta dintre fantezie si realitate. Daca exista cea mai mica indoiala cu privire la aceasta diferenta, este foarte usor de confundat o fantasma cu un fapt real, un machiaj cu o trauma adevarata, un personaj cu o fiinta reala, 

Sa nu ne prefacem dezgustati de ceea ce exista deja in fiecare dintre noi. Sa nu ne prefacem uimiti ca am creat felurite cai de ne uita la noi insine. Sa nu rusinam de bucati din noi insine, ci macar o data pe an sa le lasam sa stea la masa cu noi. 

Si ceea ce imi vine in minte este o carte care se numeste Mumia de la masa din sufragerie, scrisa de Jeffrey Kottler si Jon Carlson. Si inca ceva, un film de mare finete a traversarii dintre interior spre exterior, Hide and Seek (De-a fata ascunselea) cu Robert de Niro si Dakota Fanning (2005, in regia lui John Polson).

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Pasiunea de a uri

Cronica unei meci de fotbal: Romania-Ungaria

16.00 Atmosfera de razboi. Elicopterele zbarnaie neincetat patruland aerul imbacsit deja de iminentul pericol. La fiecare colt un politist pazeste vigilent trecatorii asteptand sa se potriveasca cu profilul anticipat al vandalului. 

18.00 Jandarmi imbracati precum testoasele Ninja invadeaza strazile si se revarsa catre stadion. In aer pluteste acel ceva care va exploda curand. Este prea multa alerta menita sa pazeasca angoasa furibunda care sta sa tasneasca. 

18.30 Valuri de huiduieli se intrepatrund cu inaltul cerului. Invelisul stadionului pare plapand in incercarea sa de a cuprinde gurile flamande de a cere socoteala dusmanului de moarte. Nu este nimic imbietor in ceea ce strapunge aluminiul si ademeneste pe cei ce stau inca la filtrele de paza sa fie controlati. Se cauta orice ar putea deveni potential periculos: monede, brichete, sticlute, cutiute si alte cele. Nu se cauta insa si sufletul. El poate deveni o arma letala.

18.45 Stadionul este plin ochi si fierbe deja in suc propriu. Nimeni nu priveste spre teren. Toti ochii sunt atintiti spre dusmanii de moarte, inghesuiti toti intr-un tarc si purtand cu indarjire mainile in aer pentru a incanta cuvinte ce injunghie mintea. "Afara, afara cu ungurii din tara" se aude din mai multi plamani decat ar fi fost de crezut. Fetele copiilor privesc nedumerite. Cine sunt acest unguri si de ce trebuie sa-i dam afara din tara? Dar de ce i-am primit la noi daca nu-i vrem? Si mai ales cu ce ne-au gresit asa de tare incat sa-i improscam cu scuipati otraviti in speranta ca vor pica pe loc. 

18.55 Se intoneaza imnul Ungariei. Fluieraturi si urlete acopera notele muzicale imposibil de descifrat. Doar pieptul dusmanilor imbracati in negru, cu ochii patrunzatori iesind bulbucati din cagulele fioroase, se incapataneaza sa cante. 

18.57 Imnul Romaniei. Urlete se transforma in vocale incarcate de patriotism. De data aceasta este randul celor imbracati in negru sa sfideze gravitatea muzicala. Se intorc cu spatele si ridica degetul mijlociu pentru a strapunde tonul inflacarat al tribunelor. Oamenii din tribune parca iau foc. Din nou se aude acelasi indemn "Afara, afara cu ungurii din tara". Copiii aceia nedumeriti se simt datori sa preia si ei impletirea limbii parintilor. Si sa strige cat ii tin glasul niste cuvinte goale. Fara sens. Ura se transmite fara explicatii. Ea este un dar otravit, care nu se refuza. Ea este o datorie.

19.00 Incepe meciul. Cei imbracati in negru isi iau avant si se arunca asupra gardurilor care ii separau de restul. Imping fara mila paznicii, calca totul in picioare si se reped asupra oamenilor vecini cu ei. E momentul lor. E timpul distrugerii. Ura trebuie hranita. Copii cu priviri ingrozite luati pe sus de mame si tati alearga disperati inapoi. Ce-or avea cu noi se gandesc inspaimantati copiii? Dar oamenii in negru nu-si iau ragaz pentru reflectii de onoare. Continua sa ingroape pamantul sub picioare, iar oamenii se dau inapoi pana cand metrii patrati devin neincapatori. 

19.02 Cativa barbati se opresc din fuga si isi umfla pieptul. "Haideti pe ei, sa le tinem piept nenorocitilor, sa-i omoram" se aud cateva glasuri barbatesti. Cele doua multumi se cauta reciproc acum pentru o imbratisare a urii. A fost dragoste la prima vedere.

19.03 Alti oameni in negru. Cei cu scuturi si casti. Si niste spray-uri care sting privirile fioroase ale dusmanilor si ii imping la loc in tarc. Acolo rup scaunele si le arunca peste cei care le-au strivit imboldul. 

19.10 Meciul a inceput de minute bune, dar nimeni nu se poate uita. Toti stau cu ochii pe bucatile care zboara prin aer. Peste o balustrada cade un om. Tribunele incep sa cante. " Saruta-ti copile parintii si fratii si hai sa mergem la razboi". 

Si restul e tacere. Caci razboiul incepuse deja. Ura si-a spus cuvantul tacut si a zdrobit inca o data granita respectului si a umanitatii. Ce ipocrizie. Meciul a inceput cu o tablita pe care scria No to racism. 

Cand vom spune NU urii? Cand vom inceta sa mai existam pentru ca ne-am calcat in picioare la un meci de fotbal?
 Pentru ce ne razboim? Pentru pamant si pentru sangele care a imbuibat pamantul. 

Pamantul e liber, iar sangele s-a uscat de mult. Traim intr-o lume libera, nu este nevoie sa ne uram pentru a respira. Aerul e destul pentru toti.

Si acei copii care au privit siderati spectacolul urii, ei ce vor fi inteles?

Ca oamenii au dusmani de moarte alti oameni. Si ca nu se vor opri pana nu se vor ucide unii pe altii. Si daca nu vor putea ajunge unul la gatul celuilalt, isi vor ucide sufletele obligandu-le sa urasca pana cand vor uita ce este iubirea. 

Epilog: Spectacolul din Arena Nationala in 2014 nu este cu nimic diferita de cel din Colloseumul Romei Antice. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cand oamenii se impart in ei si noi

Circula zilele acestea pe internet un filmulet cu un copil care are sindromul Down si este tratat foarte urat de o invatatoare care il da si afara din clasa. La finalul filmuletului apare precizarea ca este inspirat dintr-un caz real. Ca orice situatie incarcata de mult afect, filmuletul a produs multe reactii, de toate felurile: indignare, furie, refuz, negare etc.

Dar o reactie care mi-a atras atentia  a fost cea a unei doamne invatoare care spunea asa: " si tot ei ne denigreaza pe noi". Fara a mai conta foarte tare la cine se refereau ei si la cine se referea noi, aceasta categorisire este declaratia unui razboi intre unii si altii. Nici nu stim de ce, cum, cand, in ce fel, dar daca e vorba de denigrare, atunci sa mergem la razboi.

Aceasta maniera de a trata conflictual orice situatie si de a o imparti in alb si negru este total neproductiva, dar poate fi explicata printr-un mecanism foarte simplu: identificarea. Fiecare dintre noi se identifica cu cel care are de suferit sau cu cel care persecuta. Si exprimam ceea ce simtim in functie de personajul cu care am rezonat. Dar eu va propun sa privim scena in ansamblul ei si sa incercam sa o intelegem ca atare. In fapt e foarte simplu.

Nu exista ei si noi. Exista oameni. Unii care pot iubi, intelege si lucra cu alti oameni. Si altii care pot umili pentru ca nu inteleg si ca atare nu pot lucra cu alti oameni. Pentru cei dintai, nu putem decat sa ne bucuram si sa speram ca vor fi mereu astfel de oameni. Pentru cei din urma, nu putem decat sa ne intristam si sa le cerem sa se opreasca. Sa le spunem ca nu au voie sa umileasca alti oameni si ca daca nu se pot abtine, pot cere ajutor. 

Daca aceasta situatie este intr- adevar reala? Ceea ce transmite ea este in mod cert adevarat. Si asta e cel mai important. Transmite teama, confuzie, spaima, disperare, neputinta. Ne arata un adult care, pierdut in incercarea lui de a intelege, apeleaza la forta. Nimeni nu are voie sa-si foloseasca forta pentru a-l controla pe cel care nu se poate opune. 

Ceea ce ne incurca este negarea. Mereu spunem ca asa ceva nu exista, ca nu se poate, ca este vorba despre o denigrare. Nu putem accepta niciodata ca in lumea asta se intampla toate lucrurile, bune si rele, ca exista oameni care fac lucrurile cu mult suflet si oameni care, ei insisi inspaimanti, incearca sa se apere devenind violenti si necrutatori. Atata timp cat nu putem vorbi despre ceea ce se intampla, cat nu putem intelege sensul pentru care se intampla, vom fi mereu sortiti repetitiei interminabile. 

Pe maine dimineata asadar,

De ce nu putem accepta imperfectiunea?

Zilele trecute o fetita in varsta de 5 ani m-a intrebat: daca eu stiu ca regula este ca nu avem voie sa lovim pe nimeni, atunci de ce doamna educatoare nu a respectat aceasta regula?

Grea intrebare, nu puteam raspunde la ea fara a afla ce se intamplase de fapt. Doamna educatoare a raspuns insa senina, afirmand ca fetita nu s-a conformat cerintelor ei si intarziind sa-si dea jos bluza si sa se dezbrace in pijamale, a deranjat toata clasa de copii care trebuiau sa adoarma la minut. Fetita, incurcandu-se in maneca bluzei a cerut ajutor. Acesta a venit sub forma unei palme si a unui torent de reprosuri cum ca este inacceptabil sa nu se descurce singura. In plus, palma a fost un bonus si pentru alti nervi produsi educatoarei de debitul verbal al fetitei si de cantitatea de intrebari pe care o pune zilnic. 

Fetita nu s-a ridicat la inaltimea asteptarilor doamnei educatoare si nu s-a putut conforma idealului ei de disciplina si viteza. Nu s-a gandit niciodata fetita ca va trebuie sa exerseze zilnic la un maraton al schimbatului in pijamale ca sa evite asprimea palmei care poate pica oricand.

Aceeasi doamna educatoare a dojenit fara nici o blandete parintii care indraznisera sa isi inscrie copilul la optionalul de Arte sau Mind Lab, spunandu-le ca sunt niste porcarii si ca ii va retrage chiar ea cu mana ei daca ii inscriu. 

Parintii s-au simtit umiliti, fara nici o posibilitate de a reactiona si gata sa se resemneze, plecand capul si sperand ca vor trece cu bine si peste anul acesta scolar. Poate copilul va scapa doar cu cateva palmute si cateva urlete decente. Poate ca ei nu vor incasa mai mult de 3-4 sedinte de umilinta si batjcora.

De unde vine puterea unui om in fata altor oameni? De unde vine teama lor si convingerea ca nu le ramane nimic de facut?

Din nevoia de a construi mereu o ierarhie baza pe alternanta superior/inferior. Adultii nu sunt obisnuiti sa fie egali, sa comunice parte in parte, sa adopte o atitudine activa. Ei au fost invatati sa se supuna celor mai puternici, sa accepte ceea ce li se cere, sa nu pretinda ceea ce li se cuvine, ca s-ar putea intoarce mai rau impotriva lor, sa taca. Aceasta atitudine este o reminiscenta a unor conduite infantile indelung cultivate in copilaria mica. A unei educatii pe baza de frica si de rezistenta la jignire si umilinta. A unei dictaturi care a distrus orice urma de nazuinta si de independenta, lasand de inteles ca exista mereu un potential abuzator gata sa-si intre in drepturi. 

De ce nu putem accepta imperfectiunea? Pentru ca idealul nostru este o utopie. Tindem catre perfectiune si accedem la ea pacalindu-ne in permanenta, trisand cu orice mijloace, mintindu-ne si inselandu-ne. Nu folosim cuvintele pentru a completa ceea ce este incomplet, folosim actele care vor comite mereu cate o noua violenta menita sa ne intareasca idealul. Daca vom fi puternici atunci vom razbi. 

Convietuim inca dupa legea junglei, cel mai puternic supravietuieste, cel slab este exterminat. Cantarim abilitatile dupa doleante inexistente si pretindem reusite alienate. Le cerem copiilor sa fie ceea ce n-am putut fi acum zeci de ani. A fost o dovada de inteligenta ca n-am putut deveni ceea ce ne-a pretins un regim mimetic. Este o dovada de idiotenie ca pretindem sa devina copiii nostri.

In incheiere, ce ii putem raspunde fetitei la intrebarea ei isteata? Ca nu toti adultii s-au facut inca oameni. Unii inca se straduie sa devina.

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

Declinul prosperitatii limbajului

La multi ani dupa caderea regimului care a impamantenit limbajul de lemn si gandirea incremenita in proiect, vorbirea inca pastreaza aschii aspre din scanteia paranoida ce anima odinioara dialogurile. Cum 45 de ani ne-am gandit zi de zi ce sa nu vorbim si cum sa vorbim despre ceea ce trebuie sa spunem, am ajuns astazi sa folosim niste stereotipii de limbaj care nu mai reflecta o lume vie si plina de potential, ci o lume prafuita, cu cateva sintagme lingvistice ramase pe raft si o acuta lipsa de inspiratie. 

Intr-un discurs prezidential de la un mare forum economic, presedintele foloseste de 20 de ori expresia declinul prosperitatii, iar a 21-a una oara adauga declinul locurilor de munca. Un asemenea discurs, din care lipsea doar patosul oratorilor de ieri si uralele tovarasilor adusi cu de-a sila sa aclame, e mult prea departe de ceea ce traim astazi. Nu are nici finete, nici suplete, nici macar acel zgubilitic curaj care ne-a adus in vazul lumii in 1989. 

Un veac s-a scurs de cand ne-am eliberat si in fapt nu avem nici acum libertatea de a vorbi. Pastram aceeasi functionare paranoida, suferim de aceeasi persecutie constanta, agresam cu aceeasi placere si nu avem conceptul ideii de transformare. Oricum vom muri, oricum e greu si va fi si mai greu, macar sa luam cu noi cat mai multi de gat cand ne ducem la vale.

Traim inca din confesiuni supreme, din senzationalul banalului, din dorinte de eliberare de sub povara prizonieratului imaginar. Nu ne mai pastoreste nici un dictator, dar ne terorizam singuri. 

Un dascal, academizicat in ale logicii, ii spunea zilele trecute unui elev de clasa a IX-a "esti un bou, un retardat". Elevul, intreband care este motivul pentru l-a facut asa, intrucat timpul presarat in relatia lor de la inceputul scolii era inca mult prea fin pentru asemenea diagnostic riguros, primeste urmatorul raspuns: Pai nu eu te-am facut ma asa, te-a facut ma-ta acum 15 ani. Cratima, adaug, este de la mine. Un asemenea afect nu permite cratima. Este ca un scuipat adresat unei istorii care este nevinovata doar si numai prin faptul ca ii este anonima dascalului. 

Nici nu conteaza, stim deja ca elevul este vinovat prin simplul faptul ca are 15 ani si este adolescent. Trebuie sa fie un bou. Trebuie sa fie un retardat. Orice alt rationament incalca declinul prosperitatii generatiei actuale si incalca superioritatea prosperitatii generatiei anterioare. 

O generatie asudata de frustrari, invaluita in ura, visand mereu la idealul unei libertatii ce nu a mai venit niciodata. Pentru ca timpul nu curge niciodata inapoi, ci doar inainte. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Nu ne-am nascut ca sa tacem

Un weekend de revolta, de indignare, de protest. Sunt in viata si acele momente in care sufletul se revolta, mintea protesteaza, gandurile baltesc de indignare, iar vocea se aud tare si ascutit. Ori de cate ori vedem ceva avem o reactie. Poate ca decenii intregi a fost o reactie muta. Poate ca traumatismul tacerii ne-a apasat atat de tare incat acum suferim de laringita psihica. Poate ca nu ne mai permitem sa vorbim pentru ca ne e teama sa nu fim auziti. Sau poate ca ni s-a spus prea mult despre capul plecat pe care sabia nu-l taie si despre daca taceai, filosof ramaneai. In plus, inca de mici, in gradinite si scoli se cultiva tacerea. Sssssst, daca mai aud un cuvant nu stiu ce va fac.

Nu putem fi liberi daca cuvintele sunt prizoniere, daca ideile sunt sclave inca convingerilor inspaimantate de repercursiuni. Nu poate exista democratie in tacere. 

Revolta nu este o distrugere, un razboi, o razbunare. Ci este o revolutie a gandirii care se reconsidera pe ea insasi, este o furtuna a afectelor care se sufoca la interior. Este o filosofie a existentei. Cel putin una dintre ele. 

Sa amintim din impresiile de weekend un grup de oameni care lupta pentru ei si se lupta pentru a depasi imperfectiunea lor in raport cu asteptarile celorlalti. Oameni care nu isi gasesc locul si cauta cu disperare unul, desi au primit deja un loc atunci cand s-au nascut. Cine are dreptul sa ne ia locul pe care il primim la nastere? Cine are dreptul sa ne declare inadecvati pentru a ne arata in vazul lumii, nepotriviti pentru a zambi laolalti cu ceilalti, incapabili de a suporta rigorile unei societati ocupata sa se admire in oglinda?

Alti cativa oameni care au reusesc sa se exprime rasfoind ceea ce de obicei aruncam la gunoi. Care au reusit sa se inspire din banal si sa creeze un cotidian altfel decat arata el in mod obisnuit si totusi acelasi. Viata insasi este un colaj de trairi, de idei, de experiente, de momente. 

O aventura in miezul idilic al urbei, o plimbare cu barca la adapostul cerului innorat, halvita tare ca piatra cum era odinioara, kurtos kolaci ca la mama lor acasa, poze ca-n Bucurestiul interbelic.

Si un val de oameni dornic sa asiste la conceptia futurista a reconstructiei uneia dintre cele mai urate monstre de arhitectura: Casa Poporului. S-a lasat mult asteptata proiectia, motiv pentru care oamenii au prins glas si au huduit lipsa de consideratie. O multime de oameni nu este o turma de oi care poate paste motaind toata noaptea pana da roua diminetii. Este un grup viu, care se poate simti usor jignit sau care nu se lasa umilit de nepasarea si tacerea altora. 

Dar nicicand nu a mai fost apoi asa de frumoasa si vie aceasta casa imensa. Toate culorile s-au zbatut pe ea, flacari au pulsat pe grinzile ei, s-au creat povesti, s-au stins istorii, s-au vazut oameni traindu-si viata. Cu adevarat aproape parea umana aceasta monstruozitate care nu va lasa niciodata sa se uite comunismul. Poate ca nu putem darama si distruge, dar cu siguranta putem redecora, regandi, reinvia spiritul de odinioara al urbei. Caci, in urma comunismului, orasul nu si-a pierdut doar arhitectura si stilul chic parizian, ci si-a pierdut si speranta. Iar asta are repercursiuni pe termen lung.

Un foc de artificii de o intensitate uriasi a fost menit sa scoale chiar si din somnul cel de moarte. O impresie amestecata intre Revelion si bucuria noului an si o stare de razboi, un asediu total a fost inca o data dovada ca oriunde am fi, pulsiunea de viata se intrica cu cea de moarte. La propriu a izbucnit un foc care s-a zbarlit la privitori. 

Sa mai notam si o prajitura de toamna orchestrata in culori calde, cu mere blande si ascultatoare, cu scortisoara plina de emancipare si cu o nuca resemnata sa fie in rolul secundar. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Campania Fa-te Om. Fa-te Om

Desi traim zi de zi printre oameni, uneori pare ca uitam de acestia. Pur si simplu ii tratam ca pe niste obstacole pe care trebuie sa le depasim, ca pe niste obiecte pe care trebuie sa le folosim, reparam, stricam, evaluam, ca pe niste fiinte inferioare pe care trebuie sa le umilim, sa le injosim, sa le aratam ce inseamna sa fii bun, puternic, sa ai putere si sa poti abuza de ea.

Campania isi propune sa scoata la vedere toate acele povesti in care oamenii s-au simtit tratati altfel decat s-ar cuveni intr-o tara civilizata, europeana, in care au ramas dezamagiti, tristi, derutati sau furiosi pentru ca au fost nevoiti sa taca, in care au fost tratati cu un aer de superiotate, in care nu s-a tinut cont de nevoile lor sau s-au simtit jigniti.

 Pentru ca nu ne-am nascut ca sa tacem, putem vorbi despre toate lucrurile astea. Putem intelege de ce se intampla ele, care este semnificatia si sensul lor, cum putem reactiona si care sunt limitele si drepturile fiecaruia in parte.

Fa-te Om. Fa-te Om nu este o campanie justitiara si nici una sociala. Nu este o palma peste ochi, ci este un ecou menit sa patrunda in urechile care par surde. Este o incercare de a intelege la nivel psihologic ce se intampla atunci cand suntem nevoiti sa suportam in mod repetat un anume tratament, o anume realitate, sa auzim anumite cuvinte, sa gandim numai in anumite repere si sa pierdem orice speranta de a putea schimba ceva.

Nu schimbarea este cea greu de creat, ci speranta ca putem schimba ceva. Impreuna putem da voce experientelor care merita a fi auzite si intelese, care merita speranta ca se vor putea transforma si nu vor ramane doar ca niste experiente umilitoare.

Va astept asadar cu povestile voastre, astept sa dati glas experientelor voastre pentru a putea invata impreuna ce inseamna sa fii om.

Toti cei care doresc sa se implice in aceasta campanie si sa participe la mediatizarea ei, imi pot scrie pe adresa de mail cpap.cristina@gmail.com

Prima tema a campaniei  este De ce nu putem accepta imperfectiunea ?

Fa-te om, fa-te om

Stiu ca va aduce aminte de celebrul cantecel al personajelor incantatoare din Brigada Diverse, dar nu despre ei era vorba in mintea mea. Ci despre o informatie care a intrat recent in raza mea vizuala. Este vorba despre o campanie care se numeste "Adopta un om urat" si care se refera la faptul ca un site exclusiv de dating pentru oameni frumosi a lansat un program de mentorat pentru cei care nu sunt suficienti de atragatori pentru a fi acceptati ca utilizatori ai sitului. 

Sincer, primul lucru care mi-a venit in minte a fost campania Adopta si tu un catel parasit. Si probabil ca nu a fost o intamplare. Absurdul titlului acestei campanii impingea mintea catre o discordanta in propria ei productie. Mintea devenea din ce in ce mai confuza si se intreba daca oamenii urati merg abatuti pe strada si asteapta sa-i adopte cineva pentru a nu mai fi ai nimanui.

O prima intrebare ar fi cum se defineste un om frumos si prin ce este el dezirabil? 

„Membrii BeautifulPeople tind sa fie bine imbracati, sa fie in pas cu moda si aranjati impecabil. Mentorul tau te va transforma in cea mai buna versiune a ta. Mentorii ofera ponturi pentru a-ti imbunatati aspectul fizic, prezenta si stilul, dar in acelasi timp iti va da sfaturi intelepte cu privire la sporirea increderii in sine si abilitatii de a impresiona la prima intalnire.”

Acesti mentori sunt alesi bineinteles din randul oamenilor frumosi, deja acceptati de situl respectiv. Ei vor transforma omul urat si nepretuit pentru uratenia sa intr-un om frumos si pretuit pentru frumusetea sa.

Doua lucruri imi atrag in mod deosebit atentia. Absenta oricarei capacitati de a sesiza ca vorbim de aceeasi specie si nu de oameni si de animale care trebuie adoptate, spalate, pieptanate si parfumate. O astfel de propunere injoseste si umileste, creand un sentiment de dispret si de superioritate. (nu-i asa ca mult hulitul nazism ce cultiva specia ariana si injosea celelalte specii apare sub multe forme desi aparent s-a incheiat de mult?)

Si al doilea lucru, caracterul extraordinar de pasiv atribuit oamenilor in ultima vreme. Lor li se spune tot timpul ce sa faca ca sa devina fericiti, plini de bani, oameni de succes sau oameni frumosi. Ei sunt invatati, mentorati, ghidati, sfatuiti, etc. Aceasta pasivitate, dincolo de a aduce vreun beneficiu, creeaza de fapt un mare prejudiciu, conducand la ideea ca un adult este dependent si incapabil sa reuseasca prin ceea ce este. 

Fiecarui om ii revine propria sa istorie si tot ce cuprinde aceasta. Fiecare se va gasi si regasi pe sine in felul propriu. Nu poate exista un mentor care sa ne conduca viata. Pentru ca in mod automat felul in care ne va conduce viata se va inspira din viata lui si nu din viata noastra. Iar noi nu vom deveni noi insine, ci o copie fidela a mentorului.

Propun ca o alternativa o noua campanie cu titlul "Fa-te om, fa-te om". Adica, atunci cand simti nevoie sa il confunzi pe celalalt cu un obiect sau cu un animal pe care trebuie sa il dresezi, te poti replia pentru a te redescoperi ca egalul lui.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Alandala, a inceput si scoala

Ieri s-au desfasurat toate fortele specifice unei zile de 15 septembrie. Valuri de copii si parinti, metrii intregi de caldaram ocupati, buchete uriase de flori si priviri derutate. Este un scenariu care se repeta de atatia ani, incat il stim si cu ochii inchisi. Mai intai se petrece trezirea de dimineata si curgerea unidirectionala care unitatea scolara. Nu conteaza varsta, nu conteaza inaltimea, toate drumurile merg catre curtea scolii. Acolo urmeaza celebrul careu. Adica, pe un astfalt tocit de vremuri si uscat de vanturi toata lumea tre sa incapa cu mic cu mare, cu flori si ghiozdane. Deja, mare parte dintre copii se intreaba ce legatura are asta cu scoala. Dupa ce s-a format un careu compact din mutrele stalcite si deja plictisite, incepe partea cu adevarat educationala. Discursurile interminabile ale unuia si altuia pe care nu le asculta nimeni, cu atat mai putin copiii. Daca se nimereste si in apropierea campaniei prezidentiale, atunci situatia se intensifica dramatic in patos si dorinta de logoree. 

Dupa ce rabdarea a fost pusa la grea incercare, in sfarsit convoiul se deplaseaza cu greu catre clase unde intra claie peste gramada si copii si parinti si invatatori. Acolo se tin alte discursuri, se fac poze, se proclama daruire maxima, se declama importanta educatiei si mai ales se insiruie nevoile clasei, fondurile de inceput ce se cer a fi stranse, si lista interminabila de materiale de care au nevoie copiii, desi au intrat in clasa de 5 minute.

Copiii, in tot acest circ, nu au nici o treaba cu scoala. Nici nu isi doresc sa fie acolo in mijlocul declamararilor, nici nu inteleg ce inseamna atata daruire lingvistica. Ei se gandesc, inocenti, ca dupa incheierea acestei procesiuni vor merge in sfarsit in parc sa se joace. 

De ce sunt parintii in primul plan in prima zi de scoala? De ce se tin discursuri din epoca de aur? De ce se impopotoneaza niste doamne si zambesc languros, in conditiile in care a doua zi vor urla din toti plamanii si vor urechia pe unde apuca copiii?

Pentru imagine ar fi raspunsul cel mai potrivit. Pentru ca trebuie sa dea bine, pentru ca o data, de doua ori, maxim de trei ori pe an trebuie sa depuna efortul sa dea bine, sa faca o impresie buna si apoi isi vad linistite de treaba lor.

De ce nu pot copiii sa mearga linistiti in prima zi de scoala in clasa lor si sa stea impreuna cu colegii lor, sa vorbeasca cu invatatoarea lor? De ce este nevoie de atata spectacol?

Ca sa ne prefacem ca incepe scoala. In fapt, oricine stie ca scoala incepe cu adevarat pe la 1 octombrie. Pana atunci ba nu sunt sali, ba nu este gata orarul, ba nu sunt manuale, ba nu sunt invatatoare etc. 

Cand vom inceta sa mai ridicam in slavi un invatamant doar pentru ca ne face favoarea de a ne primi gratuit, poate vom avea o scoala adevarata. Deocamdata, cu fiecare nou circ anual, iesim tot mai umiliti si mai incolonati intr-o directie care a pierdut de mult contactul cu educatia europeana. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Pica para malaiata

In gura lui Natafleata. Este sinteza perfecta a turismului romanesc. Singurul motiv pentru care inca vizitam obiective turistice celebre precum Busteni, Babele, Crucea de pe Caraiman este ca ne leaga de ele nostalgia copilariei si nu putem renunta asa usor pentru Alpii Austrieci sau Elvetieni. Totusi, daca timpul medie de asteptare la telecabina este de aproximativ doua ore, adica cam cat faci de la Bucuresti la Busteni, daca exista aceleasi doua telecabine de cand erai mic si arata mult mai rau ca atunci, incepi sa-ti pui niste intrebari. Costul acestei gherete miscatoare este de doar 70 lei. O nimica toata. Ce primesti in schimbul acestor bani? Tocirea rabdarii pana la tesutul osos, poluatul urechii cu porumbi, mure, zmeura si alte oferte sezoniere, tocitul incaltarilor si depresia picioarelor, o inghesuiala fara margini intr-o cabinuta cu geamuri murdare care scoate sunete dubioase si un sut in fund la destinatia finala. 

Acum, daca tot ai plecat la relaxare, trebuie sa ai sufletul mare ca sa incapa multi nervi. O data ajuns la Babele, acolo respiri usurat ca vei da nas in nas cu splendoarea. Pana la ea insa mai ai de asteptat. Cafea nu mai e, apa la toaleta nu exista, iar singura fascinatie a turistului este sa se catere pe monumentele unde scrie cu litere de-o schioapa: interzis escaladatul. 

Dar o data ce te indepartezi de valtoare si te afunzi pe drumul muntelui, incepi calatoria catre ceruri. Printre pietre, praf, stanci, vai prapastioase, o ceata abundenta care apare de nicaieri. nori care stau deasupra capului si avioane care par ca-ti fac din coada, simti ca ti se pregateste ceva nemaipomenit.

Si asa este. O data ajuns la Crucea de pe Caraiman, neschimbata de trecerea timpului, nemiscata de greutatea acestuia, ai impresia unui capat de lume. Ai putea oricand sa-ti iei zborul. Si oricum gandul nu poate rezista si isi duce amintirile prin toata viata. Cand aveai 5 ani, cand aveai 15, cand aveai 25. Toate momentele in care ai stat la capatul colturos al pamantului si ti-ai dorit cu putere ceva. O asemenea priveliste te face sa te gandesti la maretie. Te face sa iti doresti. Te face sa traiesti. 

Reintoarcerea la realitate este abrupta. Coborarea cu telecabina este la fel de anevoioasa, iar asteptarea de doua ori mai lunga. 

Sa mai adaugam din impresiile de weekend ca nu poti fi niciodata nostalgic dupa serviciile CFR-ului, ca tara asta este minunata si atat, restul e mizerie. Ca oamenii nu au nici cel mai mic chef sa se ofere serviciilor pe care le propun. Ca zambetul este pe cale de disparitie.

De unde o exista atata greata, atata sictir, atata dorinta de a respinge? De ce or fi oamenii asa de tristi, asa de impovarati de munca lor? Unde este bunadispozitia si incantarea?

S-au dus de mult, intr-o epoca tenebroasa in care oamenii aveau de toate, dar in fapt nu avea nimic. Pentru ca nu erau liberi. Acum ca sunt, tot nu au uitat ca odinioara nu erau.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

9/11. Restul e doar praf in vant

Oricare alte doua cifre luate nu au devenit atat de rasunatoare, fara alte explicatii necesare. 9/11. America under attack. Si apoi nici o zi nu va mai fi niciodata cum ar fi fost inainte. Un inalt oficial spunea ca dupa aceasta data, toate zilele aveau sa fie la nesfarsit 12 septembrie. Spunem lucrurile asa numai despre traume. Numai un eveniment traumatic are puterea de a subjuga timp si de a incremeni viata. De a stinge firul firesc al vietii si de a sufla acelasi aer otravitor la nesfarsit, pe care insa daca nu-l respiri, mori. Trauma nu este despre viata, este despre moarte. Trauma nu este despre eroi, este despre oameni zdrobiti de durere. Trauma nu este o izbanda, este o catastrofa pe care nu a vazut-o nimeni venind. 

Presedintele Obama spunea ieri intr-un discurs aniversar ca dupa 13 ani de amintire a traumei, America a iesit mandra si realizata. Nu poti iesi mandru si realizat din moarte. Ci doar cu capul plecat si cu un imens sentiment de vinovatie fata de miile care nu au mai putut pacali moartea, furindu-se cand era prea prinsa sa inhate cu mainile ei cat mai multi oameni disperati sa mai respire o secunda. Caci acesta este adevarul. Cei care s-au salvat din infern, au pacalit ochiul necrutator al mortii. Nici un om nu se poate pune cu tone de beton si milioane de metri cubi de praf. Cei care s-au scos din acest infern au declarat ca au simtit ca au murit de multe ori pana cand au ajuns din noi la lumina si la viata. Si chiar si atunci, cand s-au uitat in spate, au vazut mii de ochi ce nu au mai apucat sa vada lumina. 

In moarte nu exista eroi. Ci doar oameni care nu au impartasit aceeasi soarta cu cei ucisi. Care vor spune toata viata lor "si eu puteam sa mor", dar cumva s-au strecurat. Numarul lor este infinit mai mic decat al celor care s-au facut una cu pamantul. Intr-o zi oarecare cu totii suntem niste anonimi. Caci oamenii au murit de-a valma, asa cum sunt si comemorati. Pare mai degraba o noua Hiroshima decat o lupta eroica. Nimic din ceea ce facem nu va uita sa se reia la un moment dat, intr-un fel sau altul. 

9/11 este despre oameni care au disparut de pe fata pamantului intr-o clipa. Multi, mai multi decat mintea noastra poate cuprinde. Monumentul realizat in locul turnurilor gemene cuprinde o camera tapetata pe toti peretii cu fotografii. Este imens sentimentul pe care atatea mii de priviri il transmit. Este ca un mormant urias. Acolo unde era centrul palpitant al vietii Americii, este acum doar un mormant urias.

Probabil ca este ceva de invatat din trauma. Ca ea nu este o realizare. Ca ea nu este o mandrie. Ci doar o durere foarte mare. 

Pe maine dimineata asadar

Cristina

Mumia de langa noi

In fiecare zi citesc cateva ceva. De obicei, privirea imi fuge repede peste randuri si mintea retine franturi pe care le clasifica in arhiva ei minutioasa. Dar zilele trecute, ochii mei s-au odihnit prelung pe cuvintele care mi-au convins gandirea sa intarzie in munca ei de clasare. Liberation Chronique reda intr-un articol scris de Marcela Iacub o poveste inspaimantatoare, denumita O mumie locuieste langa noi. Era vorba despre un domn in varsta de 56 ani, pensionar, care locuia in Alpi si intr-o seara ca oricare alta, dupa ce s-a uitat la televizor, s-a culcat. Si a murit peste noapte. A fost gasit intr-o stare de mumifiere 6 ani mai tarziu, ani in care telefonul probabil a mai sunat din cand in cand, cineva a mai batut la usa, dar nimeni nu s-a remarcat printr-o dorinta mistuitoare de a si deschide usa care s-a inchis pentru totdeauna in acea seara.
Sintetizand articolul sau, autoarea scria: Este de altfel paradoxal ca, zi si noapte, suntem avertizati ca fumatul ucide sau cat de important este un regim compus din fructe si legume, in timp ce nici o autoritate nu ne avertizeaza asupra riscurilor de a ne mumifica din cauza singuratatii afective si sociale. Caci cum putem numi starea in care se afla o fiinta umana care nu mai conteaza pentru nimeni in aceasta lume?

Cred ca am inteles gresit ideea de a fi singuri, independenti. De a ne pastra intimitatea, de a nu fi invadati sau intruzati. De a ne descoperi linistea si de a ne defini cautarea. Am inteles ca ceilalti ne deranjeaza, ne incomodeaza, ca fiecare este responsabil pentru el insusi si ca nimeni nu este legat pentru totdeauna. Am inteles ca fiecare este pe cont propriu, ca supravietuieste cine poate dupa o lege a junglei contemporana care nu numai ca nu izbuteste sa aduca triumf, dar aduce si alienare si solitudine greu de suportat. 

Cred ca nu am inteles ce inseamna a te separa. Am confundat cu ruptura definitiva, cu izgonirea celor iubiti dintr-un paradis familial hulit. Am facut a fi sinonim cu o violenta si cu uitare. Dar uitarea este precum un virus letal. Ani de zile rataceste in gol precum un meteorit in cosmos, pana cand intr-o zi va lovi cu o putere cutremuratoare ridicand pacla ce a amortit durerea. Am crezut ca a te separa inseamna a demonstra cine a reusit cel mai bine, cel mai mult, cine este cel mai puternic si cum trebuie sa se dezica de cel slab. Am crezut ca atunci cand ceilalti sunt slabi, ei devin o rusine.

Legaturile pe care le avem cu ceilalti exista pentru totdeauna. Chiar si in absenta lor, ei continua sa existe in interiorul nostru. Chiar si in retragerea lor, noi continuam sa ne intrebam despre ei. Chiar si in refuzul lor, noi continuam sa ii iubim. Si chiar si in moarte lor, noi continuam sa vorbim despre ei.

Cred ca mumificarea este un pericol real. Atunci cand sufletul se strange pana la a deveni minuscul si plin de cute, atunci ca inima uita sa bata agitat pentru ca nu mai simte dor, atunci cand ochii s-au stins pentru ca nimic nu le mai aprinde privirea, atunci cand ne gandim ca daca vor adormi pentru o clipa va urma o vesnicie de singuratate, atunci inseamna ca suntem singuri pe lume.

Cand v-a fost ultima oara dor de cineva?

Pe maine dimineata asadar

Cristina

Stelele sunt de vina

Am vazut recent un film care mi-a dat de gandit. Filmul se numea The Fault in our Stars (regia Josh Boone, 2014) si spunea povestea a doi adolescenti bolnavi de cancer in stadiul terminal. Banalitatea acestei boli necrutatoare (ca sa o parafrazam pe Hannah Arendt, cea care a scris despre banalitatea raului) a devenit o metafora demna de luat in seama. Cancerul este sinonim cu moartea, una mai rapida sau mai lenta, dar si cu o agonie prelungita a sufletului care se degradeaza treptat si isi pierde orice urma de umanitate. Cancerul este o anihilare a oricarui gand de viata, a oricarei dorinta de vindecare, a oricarei sperante de viitor. Este ca un cosmar mereu aici si acum care se joaca cu ruleta zilelor ramane. Pare o rabufnire aleatorie a destinului. Dar nu este asa.

Mereu avem impresia ca toate lucrurile ni se intampla din exterior. Daca sunt bune, destinul ne e favorabil, daca sunt rele, soarta ne este cruda. Totul este scris dinainte si noi nu suntem decat cei care suportam miscarile dezordonate ale atelor de marioneta. Absolut nimic nu depinde de noi, nici cand ne nastem, nici cand murim, nici cum traim, nici ceea ce ni se intampla. 

Dar nu este chiar asa. Nu este chiar atat de greu de observat ca cele mai multe lucruri se nasc in interiorul nostru. Ganduri, dorinte, idei. Lucruri bune sau rele. Esecuri sau succese. Veselie sau tristete. Si cancerul tot din interiorul nostru apare. Este rezultatul parsiv al unei ignorante absolute cu privire la ceea ce simtim in adancul sufletul nostru. Fiecare lacrima indesata in fundul ochiului, fiecare suspin azvarlit pe gat in jos, fiecare mustrare atunci cand ne simtim slabi, fiecare palma peste ochi atunci cand ne simtim tristi, fiecare verdict irevocabil atunci cand am gresit, fiecare durere pedepsita cu negarea, toate acestea se vor rascula in cele din urma si vor face din propriul corp un dusman.

Filmul nu este insa despre moarte. Ci despre cum traim pana cand vom muri. Despre viata care a mai ramas. Despre cum acceptam ca depinde de noi sa avem iubirea pe care ne-o dorim, triumful pe care l-am visat si mai ales sa acceptam neputinta de a nu putea fi eroi. 

Viata este in sine un anonimat daca privim universul. Putem fi eroi in viata noastra, insa nu putem impregna pe retina universului destinul nostru, nici pentru a-l ridica in slavi, nici pentru a-l blama sau compatimi. Nu ne trebuie o lume intreaga, ci doar un altul. Daca nu ne este suficient sa avem ceea ce ne-am dorit de la un altul, nu vom gasi nicioadata acele lucruri la o suta de altii. Daca ne vom lupta cu indarjire doar pentru a ne uri la final, nu vom putea trai deloc. 

Filmul este despre iubire si despre dreptul oricarui om de a-si pastra valoarea umana pana la ultima respiratie. Chiar daca pe parcurs si-a pierdut parul, un picior sau o mana, un plaman sau un rinichi, un ochi sau chiar glasul. 

Viata nu vine din stele. Viata apare din viata. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Ia-ti mireasa ziua lunga

Am citit multe articole in ultima vreme despre cat de nasoale sunt nuntile romanesti. Cum am participat recent la una, m-am gandit ca merita nitel reflectia mea. Este evident ca primul gand care imi vine in minte este faptul ca nuntile romanesti sunt lungi. Incep dis de dimineata, in zorii zilei, cu bigudiuri, pensule, pampoane, baloane, pateuri, rachiu, pudre, etc si se termina a doua zi de dimineata cu picioare puse pe butuci, cu doua kile de praf pe rochia alba ca neaua, cu basma, cu banii la sutien, cu ochii impanjeniti de somn, dar si cu sufletul impacat. Fiecare doarme pe unde apuca. Si cand se trezesc urmeaza ciorba de potroace, asa zisa scoatere la viata din betia nuptiala. De ce un asa maraton si nu o imagine idilica de doua ore precum cea din nuntile americane in care totul se petrece rapid, fiecare spune I do si apoi se urca hollywodian intr-o masina pe care scrie Just Married si fug in luna de miere, in timp ce nuntasii cuminti le fac cu mana si raman sa manace o prajiturica. 

Pentru ca fiecarui popor i se da dupa incarcatura pulsionala. Si fiecare ritual satureaza cat poate mai mult din aceasta incarcatura. Asa au aparut uitatul la oglinda (caci investirea narcisica este obligatorie, astfel nu s-ar marita niciodata o mireasa care nu se admira nitel), luatul zilei bune al miresei (semn al travaliului de separare) care nu de putine ori se lasa cu bocete si se trec servetele din mana in mana, ruptul turtei (semn de bogatie si de contagiune si pe la altii ca toti tre sa guste nitel din norocul miresei), iertaciunea (sau travaliul legaturilor cu parintii), nuneasca (sau travaliul legaturii sociale si prezentarea in lume a miresei si mirelului), de-a fata ascunselea a mirelui dupa mireasa prin casa (sau reluarea simbolica a cautarii celor doi) etc.

Apoi, sa ne aplecam putin asupra slujbei de nunta. Religia ortodoxa pune mare pret pe oranduiala celor doi in viitoarea viata de familie. Asa ca trebuie sa incapa suficiente sfaturi cu privire la rolul barbatului, la supunerea femeii, la procreere si la imaginea cuplului intre ceilalti. Sa remarcam ca mirii sunt incoronati si inaltati in slava, pentru ca mai apoi sa se aplece in fata nasilor si sa le sarute mana. O asemenea trecere de la omnipotenta la neputinta, de la narcisic la depresiv, e intotdeauna utila. Dar momentul central este cel al horei mirilor, celebrul Isaiia dantuieste, pentru ca viata nu este numai tristete si chin, ci si buna dispozitie si petrecere. Singurul obstacol mai greu de depasit este statul in picioare in conditii de imbracatura de mare fast si de incaltatura de ocazie. 

Si in cele din urma, petrecerea. Fastuoasa, mult asteptata petrecere. Imaginea este una grandioasa. Curg felurile de mancare in valuri, sar picioarele nuntasilor pana fac tandari podeaua, iar muzica este cel putin saltareata. De ce nu suntem adeptii discretiei, ai melodiilor romantate lent, ai discursurilor interminabile, ai toasturilor in liniste solemna, ai bufetului rafinat cu icre de manciuria si somon fumee?

Gasiti raspunsul la toate aceste intrebari in filmul lui Horatiu Malaele, Nunta Muta (2008). Acolo veti gasi explicatia perfecta a nuntilor la romani. 

Nu exista viata fara rituri, iar multitudinea lor denota bogatia culturii unui popor si aplecarea lui catre un fel de a fi. Si da, si darul face parte din traditie. Odinioara, reflecta bogatia si bunastarea celui care il oferea si era menit sa ii urneasca in viata pe cei doi. Acum, mai degraba l-am inlocui cu o ceasca din portelan sau un aspirator de mare putere. 

Romanii nu stiu si nici nu pot petrece in tacere. Cu cat zgomotul este mai mare, cu atat sentimentul de viata si viu este mai prezent.

Pe maine dimineata asadar,

Liga melcilor

Fiecare sfarsit de august este mereu impregnat de maretele mizele fotbalistice ale calificarilor echipelor romanesti in competitiile europene de marca. De fiecare data avantul si aplombul sunt laudabile, dar finalul este dezastruos. Si cand spun asta nu ma refer neaparat la rezultate, ci la cum se construieste idealul si cum va esua el lamentabil doua saptamana mai tarziu, doua luni sau un an. 

Dorinta exista din plin, asa ca idealul este la cote maxime. Sa mergem, sa facem, sa visam, sa cantam, sa dansam de bucurie cand vom fi facut, sa plesnim de mandrie cand vom fi reusit. Dar cum realitatea joaca un rol important, idealul trebuie mereu acordat cu aceasta. Cu cat este mai dezacordat, cu atat rezultatul va fi mai greu de digerat.

Acum, pornim din start intr-o lupta nedreapta, intrucat este o competitie intre iepuri si melci. Ca iepurii au lasat de la ei si au zis sa lase libera si participarea melcilor care oricum nu-i deranjeaza sub talpa, e una. Dar ca melcii se vaita in permanenta de focul patimii si de conditiile nedrepte, asta e altceva. Ba ca meciul dureaza prea mult, ba ca minutele sunt prea scurte, ba ca terenul e prea larg, ba ca poarta e prea mare. Unde mai pui ca tre sa dai si cu piciorul in minge, iar piciorusul lor e scurt dupa cum se stie. 

In timp ce iepurii nici nu s-au incalzit inca, melcii plesnesc deja de invidie. Se zbat pe uscat, musca din iarba uscata a terenului varatic, plang cu lacrimi amare. Nu le ramane altceva de facut decat sa se infrunte cu alti melci. La fel de infometati ca si ei, la fel de stingheri si de anapoda fata de iepuri. In plus, care va invinge are marele merit ca il va strivi in declaratii pe celalalt. Il va face praf si pulbere, una cu pamantul. Si va deveni erou peste noapte. 

Adevarul este ca atunci cand noaptea se va stinge si zorii se vor risipi, aflati in preajma iepurilor, melcii vor fi din nou niste anonimi. Daca vor reusi sa se fereasca din calea lor, atunci vor rasufla usurati cu respiratia taiata. Daca nu, vor deveni niste pete oarecare pe ghetele aurite ale iepurilor.

Cam asa ar suna o altfel de cronica a meciului Steaua-Ludogoret, razboi de mare rasunet, in care de fapt ambele echipe au pierdut lamentabil o lupta care nici macar nu a inceput. Caci pe una a scos-o soarta din calea uraganului madrilen, iar pe cealalta nici o mie de nopti eroice nu o vor scote din epuizarea cu care va alerga dupa iepuri si nu va prinde nici dara lor de pe iarba.

Sa conchidem deci ca melcii nu la fotbal se pricep, ci la galceava inteleptului cu lumea, cum spunea Dimitrie Cantemir. Si ca atunci cand nu pot prinde iepuri pentru ca sunt oricum prea urati, melcii isi rad unul altuia in nas de cat de strambe sunt antenele lor.

Si nu putem incheia fara celebrul cantecel plin de sens: 

Melc, melc, codobelc,

Scoate coarne bouresti

Si te du la balta,

De bea apa calda;

Si te du la Dunare,

De bea apa tulbure;

Si te suie pe bustean,

De mananca leustean

Pe maine dimineata asadar,

Cristina