Granita dintre lumina si intuneric

Ati privit vreodata lumea de sus ? Nu ma refer la a face celebra « aroganta », ci la propriu. Daca ati fost vreodata in inaltul cerului pentru a privi de acolo lumea. Daca aveti si sansa sa va aflati la rascrucea dintre lumina si intuneric, veti putea asista la o batalie veche de cand lumea.

La inceput a fost intunericul, oricum s-ar fi numit el : chaos, big-bang sau gaura neagra. Apoi a fost cuvantul: fiat lux. Si s-a facut lumina. Dar lucrurile nu s-au incheiat aici. Batalia se da in  continuare la fel de acerba in fiecare amurg si in fiecare zori de zi.

Intr-o intunecime deasa in care orbecai se intrevede un strop de lumina. Plapand, timid, rosiatic. E semnul ca in curand lupta va incepe. Intunericul se incrunta si se inconvoaie pentru a acoperi picatura de lumina. Dar ea nu se lasa. Aproape pe ne-simtite se transforma intr-o dunga care se prelinge insiduos pe spatele intunericului.

Intunericul nu se da la o parte din bun simt. Isi revendica teritoriul, ameninta cu un ranjet fermecator sa inghita ceea ce se intrezareste la orizont. Dar incet incet se vede nevoit sa se retraga.

Se vede infrant. Va face acelasi lucru in amurg si va iesi victorios de acolo. Nici o existenta nu este solitara. Nu exista lumina fara intuneric, bine fara rau, frumos fara urat. Tot ceea ce este sanatos este rodul ambivalentei. Ea nu presupune un triumf a unei dintre parti ci o acceptare a ambelor.

Daca vreti sa cititi undeva despre aceasta slendida batalie dintre lumina si intuneric, dintre nimic si viata, alegeti O poveste fara sfarsit, scrisa de Michael Ende. 

„Dar dorintele nu pot fi nici provocate, nici inabusite dupa cum ai vrea. Ele izvorasc din adancurile cele mai ascunse ale fiintei noastre, fie ele bune sau rele. Si se nasc fara sa ne dam seama.”

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Incapatanarea vietii de a ramane vie

Ori de cate ori vorbim despre foame, ni se inconvoie strafundul fiintei noastre. A suferi de foame este in mod inimaginabil o suferinta aducatoare de dorinta de a renunta. Mai rau decat sa mori este sa nu poti sa traiesti, sa iti fie interzis sa ai acces la viata, sa nu poti primi ceea ce intretine viata si anume hrana. Foamea ajunge sa ii determine pe oameni sa faca lucruri de necrezut. Ea poate deveni cu usurinta un sinonim pentru lupta de a supravietui, de a face orice pentru a ramane viu.
In Romania exista copii a caror situatie in ceea ce priveste alimentatia este in cele mai multe situatii foarte grava: unii copii mananca doar o data pe zi. Chiar si atunci cand mama le pune pe masa hrana pentru a doua oara, copiii mananca aceeasi supa de cartofi servita si mai devreme, poate si ieri si alaltaieri. De asemenea, sunt numeroase cazurile de copii care merg la culcare flamanzi. Hrana lor este foarte putin variata si consta in cartofi, paine si fasole, fara acces la carne, fructe si legume proaspete, pe perioade indelungate de timp. Copiii sunt subnutriti si flamanzi.
E greu de aflat pentru ce ar trebui sa mai fim recunoscatori. In timp ce unii se raporteaza la foame, altii se raporteaza la multe alte lipsuri. Poate ca nici nu avem timp sa numaram ceea ce avem si pentru care suntem recunoscatori.
De obicei suntem nemultumiti, nedreptatiti, greu incercati de soarta si lipsiti de sansa. Poate doar pentru o zi am putea fi multumiti, fericiti, recunoscatori, luptatori si norocosi. Am putea sa traim linistiti in confortul a ceea ce viata ne-a oferit si cu speranta ca tot restul il vom putea capata mai tarziu.
Si am mai putea face un lucru. Sa daruim ceva de mancare cuiva caruia ii este foame. Cineva imi spunea o data: nimeni nu ar trebuie sa sufere de foame. Exista mancare pentru toata lumea.
Campofrio Romania a luat initiativa de a le dona intr-o zi acestor copii din mediul rural un sandvis gustos si satios cum nu au mai mancat poate de ani de zile sau niciodata. Pentru ei, asta nu este puțin! Cu atat mai mult cu cat aceasta actiune are loc intr-o perioada in care si ei isi pun dorinte si spera sa li se intample lucruri frumoase.

Initiativa Campofrio este sustinuta de World Vision România, care se implica direct în ajutorarea comunitatilor din Dolj, alaturi de Carrefour Romania. Programul prin care se va desfasura aceasta donatie se numeste „Donator de viitor”

Terapie pentru crima

Este imbucurator faptul ca tot mai multe filme romanesti incep sa abordeze ideea de a prezenta terapia si semnificatiile acesteia. Ceea ce nu este insa deloc imbucurator este perceptia deformata a acesteia.

Am asistat de curand la vizionarea, in cadrul festivalului Psihanaliza si Film, coordonat de Irina Margareta Nistor, a filmului Terapie pentru crima, in regia lui Kiki Vasilescu, avand-o in rolul principal pe Claudia Pavel, mai cunoscuta publicului larg prin muzica (Cream). Filmul are sens pentru privitor doar daca este inteles ca o scena onirica constituita din mai multe secvente. Adica, mai pe intelesul tuturor, ca un vis visat de protagonista. Visul este insasi definitia unui proiect psihic de implinire a dorintei (nu conteaza daca dorinta e conforma cu realitatea sau absurda). Si cum protagonista avea o dorinta, aceea de a deveni criminal profesionist, visul poate fi o forma de satisfacere (mai mult sau mai putin satisfacatoare) a dorintei. 

Rezulta o insiruire de scene comice, pe alocuri hilare, un lant de dialoguri pseudo-spontane, incurcaturi mai logice sau mai incoerente (ceea ce accentueaza aspectul oniric). Se contureaza o dilema a personajului principal: un criminal profesionist poate fi debutant?

Partea care insa este absolut lipsita de sens, chiar si pentru un vis visat intr-o singura noapte, este insertia terapiei. Intr-un context aparent psihanalitic, in care personajul isi expune liber reflectiile pe o canapea, apar vaci, pisici, razboie si pastile. Cu scopul de a sensibiliza pacienta. Care se afla acolo intr-un demers corectional. Si nu face nici un progres. Intrucat vrea sa ucida.

Goliciunea istoriei personajului, dar si a constructiei sale interioare, nu permite spectatorului sa elaboreze vreo ipoteza cu privire la ucidere. Terapeutul este caricaturizat si constrans de niste clisee, incalcand insa cliseul cel mai important: regula abstinentei.

Terapie nu este despre a face, ci despre a spune. Nu este despre a corecta, ci despre a intelege. 

Si cel mai important dintre toate, terapia nu este o fictiune. Chiar daca filmul este. 

Sa ii uram succes proiectului cinefil si sa speram ca retroactiv se vor intreba fiecare in parte despre sensul celor jucate. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Focul din apa inghetata

Asa spunea cineva, ca apa si focul au tendinta de a fugi unul de celalalt. Dar daca nu este asa, ci exista unul in celalalt?

O reflectie mai filosofica sau mai fizica care incheie un weekend foarte bogat. Cand toamna s-a hotarat in sfarsit sa se comporte ca atare si sa pregateasca venirea iernii. Cand oamenii s-au aratat in multitudinea trairilor lor. 

Am aflat despre adanca simbolistica a depresiei, despre o continua cautare de reintregire a complexului Oedip. Am vazut oameni care nu se cunosc, dar formeaza o multime pret de cateva ore ca si cum s-ar cunoaste dintotdeauna. Mi-am adus din nou aminte de celebra carte "Femeia la 30 de ani" a lui Balzac. O varsta inteleapta si seducatoare. 

S-au inserat subtil si niste biscuiti cu portocale si merisoare. Un amestec soft de arome care iti strica insa scenariul de matase prin asprimea texturii lui. 

A mai fost si putina Terapie pentru crima. Ce-a vrut sa spuna n-am inteles inca, voi mai reveni asupra filmului cu un material. Insa mi-a atras atentia multa confuzie care exista in mintea privitorului. Intre psihiatrie si psihoterapie, intre psihanaliza si film, intre fictiune si realitate, intre nebunie si normalitate etc.

Ar trebui sa vorbim despre a ucide si asta ne-ar lua mult. Asa ca, sa ramanem la biscuitii cu portocale. Si la fantezia gastronomica sau in general la fantasma de a trai bine.

Nu, ca si asta ne aduce aminte de un slogan binecunoscut. Doar ca acolo nu ni se preciza ca este o fantasma. 

Si daca ne intoarcem la ceea ce spuneam despre foc si apa? Se spune ca a cadea in apa inghetata este ca si cum te-ar frige corpul. Ceea ce inseamna ca la origine senzatiile sunt aceleasi. Oricum, stiam deja ca inconstientul este atemporal. Sau mai bine zis, intemporal, cum am auzit de curand.

Ce mai inseamna si asta? Alta discutie, pentru altadata.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Cum mi-am petrecut o ora din viata mea

Iubesc sa fac o gramada de lucruri. Sa citesc, sa scriu, sa gatesc, sa nascocesc idei noi etc. Nu va pot descrie cum mi-am petrecut viata mea de pana acum, ca nu ne-ar ajunge timpul, dar va pot povesti cum mi-am petrecut o ora din viata mea. 

15.00 Afara ploua cu stropi mici, dar galagiosi. Asteptase de ceva vreme sa-i vina randul si acum ploaia pusese stapanire pe caldaramul uscat si pe gradinile jilave de toamna tarzie.

 15.03 Rasfoiam paginile unei minunate reviste de prajituri. Niste biscuiti cu portocale imi faceau cu ochiul. 

15.05 Dintr-o atingere toate prosoapele si lenjeria de pat ce asteptase rabdatoare erau in masina de spalat. Biscuitii cu portocale prinsesera deja viata in mintea mea. 

15.07 Program de spalare ales: ciclul pentru Bumbac si Sintetice. 1 apasare, 2 secunde, 0 probleme.
15.09 Si au pornit. Si rufele in calatoria lor si melodia mea preferata on air. Elvis Presley, Can't stop falling in love with you. 

15.10 Biscuitii prind forma in ritm de dans. 

15.15. Se napustesc in cuptor si astept cu nesat aroma lor. 

15.17 O cafea proaspata imi gadila narile si imi alinta papilele gustative. 

15.18 Doar 9 minute si improspatarea e gata. Primele rufe isi iau zborul catre uscator. 

15.20 Primii biscuiti incep sa prinda culoare. Cafea inca mai abureste in ibric. 

15.30 Am timp de inca o melodie. Yiruma, Rivers flows into you. Si o alegere din cele 3 optiuni: anti-pete pentru indepartarea eficienta acestora, indiferent de tipul lor, 4 cicluri sport, inclusiv unul pentru pantofii sport si un ciclu anti-miros care elimina rapid  mirosurile persistente din haine.

 15.37 Gata si ciclul de 30 minute si cateva foi din cartea de pe pervaz asteapta sa fie citite. 

15.40 Primii biscuiti dispar pe nesimtite. Au fost, s-au dus ca si cum n-ar fi fost. 

15.45 Imi vin in minte cuvintele Delegare si Incredere. Adica cea care sta in fata mea si isi vede linistita de treaba. Ne intelegem de minune cand suntem amandoua acasa. Noua masina de spalat Innex, cu buton inovativ, bazata pe tehnologia de programare Turbo, care asigura printr-o singura apasare si in doar 2 secunde pornirea masinii si inceperea rapida a ciclului de spalare Bumbac si Sintetice.

15.50 E timpul sa visez putin cu ochii deschisi, privind pe fereastra. Inca ploua. 

16.00 O ora. Toate sunt la locul lor. Cele 60 de minute au fost un adevarat succes. Ma declar multumita de time-managementul meu.

Tu cum ti-ai petrecut o ora din viata ta?

Gustarea zilei

Poti ajunge sa traiesti o suta de ani, daca renunti la toate acele lucruri care te fac sa-ti doresti sa ajungi sa traiesti atat.



Woody Allen

Gustarea zilei

Oamenii se impart in doua categorii: cei care cauta sensul vietii fara sa-l gaseasca si cei care l-au gasit fara sa-l caute.


Emil Cioran

Cadoul din cutia de pantofi

Era o dimineata friguroasa de iarna. Afara gerul brodase o arhitectura incurcata pe geamul care dadea in gradina din spate. Totul era alb, un alb stralucitor, atat de linistit ca parca uitase sa mai respire. Doar omul de zapada inca nu isi revenise din socul de ieri seara. Iesise sa faca o plimbare si ajunsese la lacul inghetat. Acolo, pe partea cealalta, pastea renul. Pastea e un fel de a spune, isi plimba nasul prin zapada. Omul de zapada, gadilat de un fulg jucaus, a stranutat. Si ce sa vezi, morcovul pe care il purta cu mandrie pe post de nas i-a zburat cat colo. Renului atata i-a trebuit si a luat-o la goana dupa el. Si fugi, si alearga, si aluneca si fugi, si alearga. Renul a ajuns primul la  morcov, dar a fost marinimos si i l-a dat omului de zapada inapoi. Dar el nu si-a revenit usor, inca poarta un fular care sa il protejeze si si-a promis ca nu mai da nas in nas cu ierbivore. 

Fetita zambi si se intoarse spre camera incalzita de focul bland din soba. Privi bradutul impodobit si apoi nerabdatoare isi lasa privirea sa studieze indelung cutia de sub crengile bradului. Era o cutie frumos invelita intr-o hartie instelata. 

Fusese o cutie de pantofi. Dar avusese o discutie cu pantofiorii ei rosii si ii indemnase sa renunte la culcusul lor primitor. Si luase ea cutia si o invelise cu hartie colorata cum s-a priceput mai bine. Pusese apoi in ea o carte. Nu orice carte. O carte plina cu minunatii de gatit pe care si-o dorise mama ei de multa vreme. O ajutase si tata, altfel nu ar fi putut s-o cumpere. Pusculita ei se falea doar cu metale. 

Si acum astepta sa se trezeasca mama si sa zareasca cutia. Ce supriza o sa aibe cand o sa o vada. Si nici nu o sa stie ce este in ea. 

Cum afara este noiembrie inca, foarte probabil ca acesta a fost doar un vis. Dar va puteti apuca sa negociati cu pantofii din debara cine renunta la cutia lui. Caci a inceput deja ShoeBox 2013 :)

Domnisoara Cristina

Nu este vorba despre mine asa cum ati putea crede. Ci despre domnisoara Cristina cu Ch. Celebrul personaj al lui Mircea Eliade. Am vizionat ieri filmul cu acelasi nume in regia lui Alexandru Maftei, avand in distributie pe Ioana Anastasia Anton, Maia Morgenstern, Tudor Istodor, Anastasia Dumitrescu. Consider o dovada de curaj abordarea clasica a unei teme atat de indepartate in timp intr-o cinemaografie tot mai prizoniera efectelor speciale si fictiunilor hollywoodiene. 

Ceea ce te impresioneaza la acest film nu este continutul, ci vizualul. Replicile sunt destul de cunoscute, pe alocuri inlemnite in tiparele vremii pentru a crea o pseudo-autenticitate. Dar asta este doar partea manifesta, superficiala a povestii filmului. Partea latenta este cea vizuala. Filmat de o maniera larga, cu multe unghiuri ascunse dar carora ochiul nu li se poate sustrage, cu multa intunecime luminata insa de sunet. Este foarte greu sa mentii atentia captata in bezna. Pentru asta iti trebuie o prelungire in propria fantasma a privitorului. 

Dincolo de a fi un horror asa cum s-a dorit (din cate am inteles), filmul este povestea unei familii indoliate in care orice intrus plateste cu viata dorinta de a face parte din familie. O familie formata din mama si doua fiice, in care barbatii au doar un rol in trecere (vizitatori), cele trei femei fiind partase unui secret transmis din generatie in generatie: o crima. Totul a inceput in sanul unei legaturi fraterne (cu 30 de ani in urma) si filmul confera toate sansele pentru ca uciderea sa se repete aidoma si in aceasta noua legatura fraterna actuala. Este vorba in cele din urma de transmiterea transgenerationala a traumei si de incalcarea celor doua interdictii fundamentale vietii psihice a familiei: interdictia incestului si cea a uciderii. Transgresarea lor conduce la prabusire, distrugere, moarte. 

Va invit sa vizionati filmul, ar putea produce reflectii interesante. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Acum ori niciodata...ori maine

Va ganditi inerent la imnul nostru, Desteapta-te romane? Cred ca de fapt, indemnul reflecta o stare foarte prezenta in gandirea noastra. O mai putem regasi si sub numele de hei-rup. Este vorba de confuzia dintre curaj si actiune si act si compulsie. Adica, sa vorbim mai pe romaneste, ca despre gandirea romaneasca vorbeam. Sa luam exemplul echipei de fotbal a Romaniei, ca este un exemplu foarte actual si la indemana (de ani de zile). De foarte multi ani auzim acest indemn :haideti, acum ori niciodata. Menit sa confere incredere, sa produca motivatie, sa aduca succesul, indemnul a produs presiune, dezamagire si esec. 

Atunci cand actionam impulsiv nu mai tinem cont decat de aici si acum. Ori ne iese si vom fi eroi, ori nu ne iese si vom fi terminat definitiv cu orice sansa de a reusi. Asa se explica si drama, dezastrul, catastrofa nationala, lacrimile, prabusirea etc. Acum ori niciodata ne face sa uitam instant trecutul si ceea ce am invatat (sau nu) din el. Dar mai ales ne face sa uitam viitorul si posibilitea unei dati viitoare care exista mereu. 

Asa se face ca spatiile dintre doua incercari noi nu sunt spatii de tranzitie, ci perioade de timp suspendante, incremenite in care ne pregatim pentru un nou hei-rup. Poate ca daca ne uitam la rugby, putem credem ca ei folosind gramada, folosesc si hei-rupul. Dar nu este asa. Fiecare gramada este organizata, fiecare schema este indelung exersata si suficient gresita, cat pentru a fi reusita cand trebuie, fiecare miscare are in vedere si ceea ce va urma.

Daca am putea scoate drama din mintea noastra, daca am putea opri compulsia de a repeta drama la nesfarsit, daca am putea transforma acum in "acum, maine, poimaine", daca am putea schimba "nicioadata" cu "o data"....ei, atunci am schimba tot imnul si nu s-ar mai putea intelege nimic din el. Dar mai ales, daca am alege sa dormim un somn odihnitor si nu un somn de moarte, atunci sigur nu ne-am mai trezi cu fata la cearsaf. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

I wonder if we gonna make it through

Mai tineti minte ca v-am povestit de Once upon a time in Wonderland, o continuare a povestii lui Alice, acum o femeie in toata firea care se intoarce in tara Minunilor pentru a-l gasi pe cel pe care il iubeste si l-a pierdut. Va spuneam atunci ca voi incerca sa aflu boala de care suferea Alice. E vorba de singuratate si de pierdere. Un sir de pierderi (mama, tatal, si acum iubitul) care o arunca intr-o fantezie fara sfarsita menita sa nege doliul ce ar fi facut pierderea definitiva.

O fraza care mi-a atras atentia si care poate fi o tranzitie spre realitate si spre acceptarea pierderii este urmatoarea: Credeam ca Wonderland (Tara Minunilor) este o prescurtare de la minunata, dar acum I wonder if we gonna make it through. Fantezia poate deveni rapid o inchisoare sau un cosmar. 

Alte impresii din weekend, o reeditare a prabusirii iluziei fotbalului echipei nationale. Nici nu mai stim daca traim atunci sau acum, daca jucam ca sa reparam ce am stricat o data de mult pentru totdeauna sau pentru a merge inainte. Din pacate, infrangerea si imaginea stuporii infuriate a devenit aproape o scena ecran, cum scrie Freud.

 Ganduri de casa si ganduri de departe. O istorie apolitica si demilitarizata a Kazahstanului, aproape o antropologie a societatii comuniste ramase prizoniera in democratie. Un gand aruncat tocmai catre sfarsitul anului si intors apoi ca un bumerang.

Si the last, but not the list, o sezatoare. Credeati ca nu mai exista sezatori? V-ati inselati. Tocmai am participat la una care cultiva arta maiestritului in cozonaci. Ce a iesit? O insufletita adunare ce a imbratisat prepararea tandra a unor cozonaci in forme atipice. Gustul aburind nu s-a cramponat de forma, iar sezatoarea s-a incheiat armonios. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Gustarea zilei

My momma always said: Life is like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get.

Forrest Gump

Gustarea zilei

Daca adevarul nu este al vostru, atunci nu este adevar. Pentru a fi adevar trebuie sa va apartina, sa provina din experienta voastra; adevarul nu poate fi imprumutat.

Osho

Boala bunului simt

Nu va intreb de cate ori mergeti pe strada. Probabil ca in fiecare dimineata. Si nici de cate ori vedeti aruncate pe jos hartii, mucuri de tigara, ambajale, sticle de plastic etc. Probabil ca pe fiecare metru patrat pe care treceti. Dar va intreb de cate ori ai mers in spatele cuiva care exact in fata voastra a aruncat pe jos. O hartie de la o ciocolata care incomoda pentru ca se terminase continutul, o sticla care era inutila pentru ca era goala, o guma de mestecat indelung mestecata, o tigara gata fumata etc. 

V-a suprins gestul, v-a agresat, sau a  devenit atat de obisnuit incat nici macar nu v-a mai mirat? 

Alegem sa ne spalam, sa ne pieptanam, sa umblam cu hainele curate, calcate, dar mizeria de jur imprejur nu ne deranjeaza. Ne curatam pantofii si ne spalam masinile, dar teancul de gunoaie de la un jumatate de metru e invizibil. Cum se poate un asa paradox? 

Nu vom raspunde aici la o asa grea intrebare pentru ca ar insemna sa punem in discutie strania ambivalenta a fiintei umane inzestrate atat cu abilitati de a supravietui in orice conditii, dar si cu capacitatea de a distruge si de a se distruge.

Dar am putea incerca sa raspundem la intrebarea ce s-a intamplat cu bunul simt. 

Common sense is a basic ability to perceive, understand, and judge things which is shared by ("common to") nearly all people, and can be reasonably expected of nearly all people without any need for debate. 

Este o vorba despre o grupalitate si despre o apartenenta la principii comune. Ar fi nevoie ca mai multi oameni sa considere la fel, sa simta la fel, sa gandeasca la fel. De unde putem trage concluzia ca la un moment dat acest principiu s-a devalorizat intr-atat incat s-a transformat in contrariul rau.

Si bunul simt a devenit mai degraba o boala decat un principiu. A suferi de boala bunului simt poate fi una dintre cele mai ciudate curiozitati intr-o lume scufundata in apatia indiferentei. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

A fost o data ca niciodata...o coada

Poporul roman si cozile, iata o istorie lunga si presarata de povesti de tot felul. Copilaria toata a fost o arhiva a cozilor. Atunci cand veneau puii, bananele, laptele sau orice altceva, se starnea imediat o alerta generala si se lua calea alimentarei in cautarea iluziei ca vei apuca ceea ce tocmai se primise. 

Prima coada la care am participat live si pe care mi-o amintesc pe viu, a fost o coada la oua. Coada se intindea nemarginit pana in capatul celalalt al strazii. Oamenii care ieseau victoriosi erau priviti cu invidie, dar si cu speranta. Eu, una, pierdusem speranta ca voi apuca sa mai zaresc cadrul usii de la bacania unde se vindeau. Dupa multe ore, am ajuns in fata usii. Nu-mi venea sa cred, eram atat de aproape. Si apoi s-a auzit o voce sparta ce ne anunta: nu mai sunt oua, s-au terminat. 

La peste douazeci de ani de la evenimentele mai sus descrise, inca avem mania cozilor. Unde sunt doi oameni se aseaza si al treilea si intreaba ce se vinde. Ghiseele de la plata taxelor si impozitelor sau orice alte acte birocratice sunt imaginea de manual pentru ceea ce o data era coada la alimentara. Mereu sunt arhipline, mereu sunt oameni care tipa, care se imping, care lesina sau care trebuie sa repete coada la alt ghiseu. 

In toata aceasta nebunie, pentru a veni in sprijinul cetatenilor, Primaria Sector 3, prin Directia Impozite si Taxe Locale Sector 3 sustine inregistrarea in Sistemul National Electronic de Plata Online cu cardul bancar, www.ghiseul.ro, care permite plata electronica a impozitelor si taxelor aferente bugetului local sector 3 direct pe internet. Directia Impozite si Taxe Locale Sector 3 a implementat acest sistem de plata din data de 06.02.2012. De la aceasta data si pana la inceputul campaniei de promovare a site-ului www.ghiseul.ro derulata de Primaria Sector 3, prin Directia Impozite si Taxe Locale Sector 3 s-au inregistrat aproximativ 5000 de utilizatori.

Ce este Sistemul National Electronic de Plata Online cu Cardul Bancar? 

Este un sistem care va permite plata online prin site-ul www.ghiseul.ro, operat de catre Centrul National pentru Managementul Societatii Informationale, a obligatiilor fiscale locale existente. Acest site este securizat la inalte standarde privind tranzactionarea pe baza de carduri bancare.

Activeaza-ti contul pe Ghiseul.ro si esti automat inscrie in promotia cu premii. Adio cozi lungi!

A cersi viata

Ne-am obsinuit atat de mult cu cersetorii incat nici nu-i mai bagam de seama. Uneori mai intoarcem capul cand auzim "mi-e foame". Aceste cuvinte lovesc in locurile acelea profunde din sufletul nostru in care nici nu ne-am putea imagina cum ar fi sa suferim de foame. Dar, intr-o singura zi, constatam ca nu exista varsta a cersitului. In egala masura batrani, copii, tineri, femei, barbati cersesc. Cine sunt ei, cum au ajuns acolo, cum traiesc la mila trecatorului grabit?

Prezenta lor vorbeste despre sistemul social inexistent. Un sistem care nu poate trimiti copiii la scoala, care nu poate trimite tinerii la munca si nu poate ingriji batranii. Un sistem de tipul junglei in care cine nu mai poate tine pasul este azvarlit in strada si lasat pe drumuri. Asa sa fie ora? Viata este o lupta pentru supravietuire sau acesta este doar un cliseu?

Altii ar spune ca exista liberul arbitru si fiecare face ce vrea cu viata lui. Ca soarta si-o mai face omul si cu mana lui. Mai sunt mult altii care ar spune ca si daca ar exista scoala, munca si ingrijire pentru acesti oameni, ei tot nu ar primi-o. 

Exista oameni care vin pe lume nu pentru a trai o viata, ci pentru a cersi una. Care sunt la mana celorlalti la propriu. Care nu reusesc sa respire, sa gandeasca, sa vorbeasca. Care incremenesc zi de zi ora in sir asteptand ceva ce nu va veni aproape niciodata: viata.

A-ti foame este un semn nemaipomenit ca esti viu. Dar poate fi foarte dureros daca boala de care suferi este tocmai ca trebuie sa traiesti.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

De la transhumanta la transhumanism

De obicei ma opresc asupra mai multor impresii din weekend. Dar a existat una care le-a surclasat pe celelalte. Un documentar de pe la tv despre transhumanism.

Care e treaba cu transhumanta stie toata lumea deja. Cum a devenit ea celebra prin glasul Mioritei si astfel fundament al metaforii vietii si mortii romanilor. Dar cuvantul care vine sa schimbe fundamentul si sa revolutioneze lumea asa cum o stim noi este altul. Transhumanismul se ocupa cu modificarea genomului uman. Adica cu Omul Nou, asa cum spunea colegul de breasla, Dorin Bitfoi, in ultima sa carte (Asa a aparut Omul Nou). Doar ca el vorbea despre un om vechi in comparatie cu acest om nou. Aici vorbim despre modificarea genelor pentru a obtine copii performanti si a controla directia genetica. Scopul este acela de a reduce erorile genetice si genele slabe care produc imperfectiune, neputinta, mediocritate. Va suna putin cunoscut? Seamana cu speciana ariana promovata de nazisti? Sau poate bate un pic mai spre SF. Soarele gol, romanul lui Asimov in care oamenii nu mai aveau nici un contact real, nici o atingere, doar holograme care se intalneau si in care copiii erau programati artificial numai daca genele parintilor aveau calitati superioare si nu exista riscul vreunei erori. 

Omul incepe sa isi doreasca si ceea ce nu a putut controla pana acum. Ultima frontiera este luarea in stapanire a aleatorului. Sa refuze naturii dreptul de a alege si de a crea diversitate chiar cu riscul mediocritatii si neputintei. Sa creeze genii. Va imaginati o lume plina de Einsteini? Oare intre atatia Einsteini, ar mai fi existat Einstein sau ar fi fost doar 001?

Ne mai ramane o ultima intrebare. Vrem copii de marca sau cópii de marca?

Pe maine dimineata,

Cristina 

IMObiliar PEntru DIAlectica

Sau arta conversatiei despre imobile. Este foarte dificil sa facem arta din ceea ce se descrie in cifre si metri patrati, in schite si cadastru, in amanunte reci si cladiri solitare. Asta doar daca nu ne gandim la faptul ca in fiecare din acele cladiri, in fiecare din acele schite, in toate acele cifre si metri patrati traiesc oameni si povesti de viata. De cate ori trec pe langa cladiri si privesc ferestrele cu lumini aprinse sau stinse, ma intreb care este povestea celor care lucreaza sau traiesc acolo.

Oamenii vor alege mereu cu sufletul casa si in case vor trai drama si comedia din viata lor. Asadar, ca sa raspund provocarii acestei campanii, cred ca ceea ce are nevoie Imopedia este sa asociezele casa cu tipuri de oameni si stiluri de viata. Am sa dau cateva exemple mai jos, pastrand desigur acel aer un pic exagerat care se potriveste artei si artistului. 

Sa spunem ca noi cautam o casa. Criteriile autentice dupa care cautam casa nu sunt cifrele si metrii, ci dorintele si nevoile noastre. O casa este oglinda cea mai fidela a locatarului. De obicei, eroarea pleaca de la faptul ca noi credem ca alegem o casa din ceea ni se ofera, dar de fapt o alegem pe cea pe care o avem deja in minte. Daca stim ce avem in minte, stim si ce sa cautam. Dar daca am gasi exact dupa criteriul care ne indeamna sa cautam?

Cum ar suna anuntul unei gospodine: caut casa spatioasa, pentru toti membrii familiei mele. Doresc, in mod special, o bucatarie mare, bine organizata, excelent utilata si neaparat cu spatii largi de depozitare. Daca ar avea si o pivnita pentru dulceturile si conservele mele, ar fi minunat. 

Dar al unui om de afaceri: caut casa bine organizata, cu un birou spatios pentru telefoanele de noapte de afaceri si dosarele de casa (care nu mai incap la firma), baie cu ambient relaxant si jacuzzi, living deschis si tehnologie moderna, bucatarie open space (e optionala, ca nu prea gatesc), dar barul nu e optional (pentru serile intre prieteni).

Un iubitor de natura: caut casa sau apartament cu terasa larga unde sa-mi pot tine florile si toata verdeata pe care o ador. Vreau sa aiba vedere la parc, sa fie luminata in permanenta de soare (ca acolo unde intra soarele, nu intra doctorul). Daca se poate la ultimul etaj, sa-mi pot extinde culturile horticole.

Un doritor de liniste: caut apartement bine izolat, ferit de zbuciumul rutier, de claxoanele panicate si de girofaruri care iti produc atacuri de panica instant. Orientat spre curtea interioara, cu vecini cat de poate de linistiti, cu vedere la spatii care te inspira.

Ce mai astepti? Cheama un Taxi si porneste in cautarea casei pe care ti-o doresti. Dar numai dupa ce te opresti in drum sa o iei cu tine si pe Imopedia. 

Gustarea zilei

Caracterul fara inteligenta face mult. Inteligenta fara caracter nu face nimic.

Marcus Tullius Cicero

Gustarea zilei

Suferinta apare atunci cand asteptam ca ceilalti sa ne iubeasca in felul dorit de noi

Paulo Coelho

De trei ori deja-vu

Am avut ocazia sa particip la o vizionare privata, destinata presei, a celui mai nou film al lui Dan Chisu. Denumit aproape mistic, Deja-vu, filmul induce inca de la inceput spectatorul in eroare. Ii ofera asteptarea unei teme ce va transcende naturalul si va capata iz de thriller, dar de fapt se scufunda in trecutul si prezentul realitatii cotidiene, rezultand scene de viata cu iz comic. 

Deja-vu este retrairea unei scene acut familiare pana la identificare absoluta cu prezentul, dar care nu poate fi localizata a fi fost traita candva. Paralela pe care o face filmul intre cele doua femei este o intersectie intre trecut si prezent, un passe si futur proche cum spun francezii. Ceea ce a fost deja trait si acum se repeta. Intersectia provine din confuzia relatiilor si legaturilor. Cum filmul vorbeste despre trei femei, ar fi fost interesant sa existe si flash-uri din copilarie legate de mama. 

Actiunea pare destul de condensata in niste scene cadru, nu cunoastem nici ceea ce a fost inainte, nici ce va fi dupa. Totul se petrece "aici si acum" ceea ce produce iritare pe alocuri. Exista o confuzie temporala si spatiala (nu stim daca e iarna sau vara, zi sau noapte) vadit intentionata probabil. 

Scenele capata foarte pregnant un accent oniric. Personajul principal este un spectator al furnicarului feminin din jurul sau. Departe de a-si dori sa separe legaturile si sa le clarifice, le amesteca pana a nu le mai deosebi. Filmul pare a vorbi mai degraba despre o fantasma a unei comuniuni armonioase cu mai multe femei, decat despre un trio conjugal. Acesta ar fi presupus conflictul oedipian, iar asta ar fi facut macar trimitere la tata, care insa lipseste cu desavarsire. 

Va invit sa mergeti si sa vizionati pentru a va construi propriul deja-vu al acestui film.

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

Greierele si furnica

Va ganditi la celebra poveste a carei morala ne spune ca cine munceste are, cine nu, intinde mana si cere? Eu ma gandeam ca este o metafora foarte buna a ceea ce mai inseamna zicala "munca e bratara de aur". Tot romanul, cu mic, cu mare, munceste zi-lumina. Ai spune ca asta e de bine. Atunci cand aduni 12 ore de munca trebuie sa te numeri printre puterile lumii, printre cei mai performanti, printre cei care nu au grija zilei de maine (ma rog, a noptii, ca ziua e ocupata). Sigur, daca am fi in Japonia. Dar nu e cazul, caci noi suntem in Romania. 

In Romania se munceste la greu. Furnica si-a parasit habitatul de camp si la mutat in builgindul corporatist. O mai ia inca uneori cu ameteala, caci lucreaza la mare inaltime. Isi mai prinde inca urechile in firimiturile din windows sau excell, era mai simplu cu cele de paine pe care le cara in spate. Greierele nu mai ciocane la usa ei, ca nu se intra decat cu legitimatie. In schimb, il gasesti la fiecare gura de metrou, ochi de canal sau colt de strada. Isi cere cu ochii blanzi si apasati sa ii oferi putina indurare. Iti spune ca e foame, ca ar vrea o paine, daca poti si-o bere. 

Furnica acum se face ca nu il mai cunoaste, sincer nici nu e departe de adevar, ca il vede doar o fractiune de secunda in zorii zilei si apoi seara e bezna. Nu-i mai pasa furnicii nici cat sa-i faca morala. Greierele insa o cunoaste si o atentioneaza ori de cate ori o vede.

Daca Greierele ar munci si el o jumatate, atunci Furnica ar pleca pe lumina? Si-ar putea imparti ei frateste roadele muncii? Nu. Caci Furnica din fire e muncitoare si va munci si noaptea de va fi nevoie. Iar Greierele din fire e la mila altuia. N-a murit nimeni de foame, nu o sa moara nici el.

Care este morala acestei noi povesti? Cine munceste, sa munceasca si mai mult. Cine nu, sa intinda mana ca nu moare de foame. 

Si nu putem incheia fara sa amintim remarcabilul film al lui Nae Caranfil, Filantropica. Mana care nu spune o poveste, nu primeste nimic. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Arta de a fi vandal

Astazi vorbim despre graffiti. Chiar daca nu stiti nimic despre asta, ati vazut cu siguranta macar o data un perete sau un vagon de metrou culturalizat cu graffiti. Foarte aproape de vandalism, de golanie, de acte antisociale si de distrugerea bunului public. Am avut ocazia de a patrunde putin in interiorul acestui curent care se numeste cultura urbana. Este o lume complexa, codificata, cu un soi aparte de artisti. Care au propriile idei despre arta lor, care au propriul lor instrumentar si propiile lor inscriptii de apartenenta. Este insa o arta la limita ilicitului, ce ia nastere intre infractionalitate si curaj, intre dorinta de a te face cunoscut si teama de a fi recunoscut. 

Vandalismul in general este ceva impulsiv. Sa spargi, sa strici, sa darami, sa distrugi. Ceea ce este interesant la aceasta arta controversata este cantitatea de munca, efortul si minutiozitatea. Desenele care iau nastere spun o poveste. Despre renegati, despre lumea de dincolo de aparente, despre arta de a descompune sufletul in picaturi inghesuite in tuburi. 

Cum ajunge un suflet sa fie vandal? Cand ajunge o poveste sa fie o infractiune? Ce te impinge sa iti spui povestea cu riscul de a fi recunoscut chiar prin ea?

Foarte interesant este ca Dex-ul defineste cuvantul graffiti ca fiind desene sau mazgalituri inscriptionate pe monumentele antice. Egiptenii ne-au lasat mostenire graffiti? Erau ei niste vandali? Sau doar au descoperit o modalitate de a lua in stapanire timpul si de a transmite peste secole povestea lor.

 Sa fie graffiti un act de transmitere si mai putin unul de vandalism? Sa fie aceste scrieri si desene smangalite pe ziduri povestea unor cuvinte ce nu pot fi spuse nicaieri?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Picaturi de viclenie insidioase

As spune ca este o toamna ciudata. Mult prea calda, mult prea colorata, multa prea uitata in timp. Amurgul ii lipseste cu desavarsire. Zorii sunt mult prea indrazneti, iar noaptea e inca confuza. Nu este udata de ploaie, este ocolita de vant. Nici macar colturi de ceata nu o peticesc. 

In pesajul acesta a la Dali, a mai trecut un weekend cu precipitare. Unde se grabea nu stiu. Doar i-am facut cu mana in treacat. Ce impresii a lasat ca o dara in mintea noastra?

Un articol in revista Tabu despre ce ne da toamna inapoi cand o colindam cu Ne dati sau nu ne dati. O depresie. Mult famata, mult titrata, mult combatuta depresie. Dau regatul meu (fantasmatic, desigur) pentru o definie a depresiei si pentru un tablou renascentist sau impresionist al ei. Arta nu este niciodata departe de suflet.

O revedere de genul codrule. codrutule, ce mai faci, dragutule. Oameni noi si oameni mai vechi, chipuri sterse si chipuri mai vii. 

Un film menit sa imprastie teroare, dar, paradoxal, care a crescut mai degraba productia mintii decat frica. Insidious (2010), in regia lui James Wan, despre bantuiri si fantome, despre vis si taramuri intunecate, despre granita dintre fantezie si realitate. Ne-a fascinat cuvantul acesta viclean, siret care se strecoara pe nebanuite in minte si apoi constati ca exista dintotdeauna acolo. Si ne naste intrebarea: suntem vreodata cu adevarat singuri? Ne putem sustrage propriilor picaturi de istorie presarate cu secrete si inchise in sarcofage de gala?

Un tort de ciocolata in vizita, intr-o bicromie placuta ochiului. Ciocolata este mereu plina de surprize. Poate fi dulce sau amara. Sau chiar piperata. Se spune ca chocolate con pimienta este insasi definita dragostei. 

Si ganduri de departe. De foarte departe. De undeva atat de departe incat pentru a exista ar trebui inventat. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gustarea zilei

Defectul tuturor oamenilor este ca asteapta sa traiasca, deoarece n-au curajul fiecarei clipe... Toti invatam sa traim dupa ce nu mai avem nimic de asteptat, iar cand traim nu putem invata nimic, fiindca nu traim in prezentul concret si viu, ci intr-un viitor fad si indepartat. 

Emil Cioran

In atentia nervilor si nervozitatii excesive

Dragi nervi,

Imi permit sa va scriu pentru va cunosc de mult si desi, am deseori dubii cu privire la pregatirea voastra profesionala, totusi va tolerez prezenta zilnica. De multa vreme ne ocolim cu discretie si bun simt, dar deunazi am dat nas in nas. S-a facut ca mi-a ridicat tensiunea o problema delicata despre piscoturi, care nu se referea nici la nunti, nici la tortul diplomat. Si cand spun ca mi-a ridicat tensiunea, adica zic ca am vazut stele verzi si am scos flacari pe nari. Pai, mai inteleg sa spui ca ce e praf, ca praful trece. Vorba melodiei, Dust in the wind, we are just dust in the wind. Dar sa spui ca ce e piscot, ca piscotul trece e prea mult. Ce treaba are piscotul cu efemeritatea, cu perenitatea si cu nemecnicia omului pe pamant. Piscotul e ala de s-a insurat cu sampania, si care fara ea iti ramane sec in gatul uscat. 

Asa, si ce-am facut ca sa-mi scada tensiunea la care ati pus voi paie pe foc, lopata cu lopata? Ce sa zic, am vrut sa fac niste sedinte de psihanaliza pe divan. Dar era lista lunga de asteptare, asa ca am recurs temporar la reciclare pentru destresare. Cum, nu stiti ce e asta? Cred si eu, ca doar nu va preocupa propria voastra exterminare. Dar e o dubla afacere aici. Scap si eu de voi si fac si un bine universului recicland. Cum, nu stiti nici ce e aia reciclare? Da pe ce lume traiti, fratilor?

A, in mintea mea. Eh, da, acolo poate fi mai haotic uneori. Si inca n-am introdus nici eu pubelele colorate pentru curatirea mintii: galben pentru spume, draci, gelozie si invidie; rosu pentru furie de taur si dat in fiert si albastru pentru baby blues. Adica depresie, mai pe romaneste.

Cum se face destresarea asta? Pai am adunat si eu intr-un lighean tot ce am gasit: sticle de plastic, pungi, hartoage si da-i, na, rupe-o. Am calcat cu picioarele, am strans cu pumnii, am dat cu ciocanul, am storcit cu masa de bucatarie. Si de unde era ligheanul plin, a ramas o mana de reciclabile de le-am varat intr-o sacosa. 

De ce v-am spus toate astea? Sa nu va mai faceti veacul numai pe la mine ca v-am gasit leacul. Hai, taiati-o si la altii. Si in locul vostru nu mi-as face prea mari sperante, ca eu dau iama printre bloggeri si fac zarva mare cu destresarea. Si sa nu aveti tupeul sa-mi cereti apoi vreun interviu despre disparitia neamului vostru.

Si sper sa citeasca si Chinezu aceasta postare, ca l-am vazut scos din minti de curand. 

Gustarea zilei

Pune mana pe o soba fierbinte un minut si ti se va parea o ora. Stai cu o fata frumoasa o ora si ti se va parea un minut. Asta e relativitatea.

Einstein Albert