Pacatele cad greu la stomac

Obisnuiesc sa iau masa din cand in cand singura in oras. Aleg locuri care ma inspira, boeme sau pline de o vanzoleaza ce iti permite sa te simti foarte apropiat de suflul orasului. Locuri unde oamenii nu vin doar din dorul de a socializa, ci si pentru ca se simt in largul lor cu ei insisi, cu gandurile lor, cu trairile lor. 

Oameni care se nu ascund de alti oameni, care isi permit sa vorbeasca, sa citeasca, sa scrie, sa zambeasca. 

In plina era sociala, trendul pare a fi unul sociofobic. Oamenii par speriati, iritati, agresati. O simpla intrebare produce un  atac de panica. Un gest produce paranoia. O privire produce isterie.

De ce traim din ce in ce mai mult intre oameni si totusi suntem din ce in ce mai speriati de ei?

Incerc sa aleg sa mananc sanatos atunci cand am ocazia. Nu pentru ca as fi vreo proletara a regimului vegan, ci pentru ca e bine ca ceea ce ne ispiteste sa ramana o exceptie. Altfel, dorinta se transforma in dependenta si fericirea trecatoare in suferinta. 

Ieri, stateam acompaniata de viscolul rebel, la umbra unui copac batran de care ma despartea o sticla perfect transparenta. In timp ce priveam spectacolul alb ce se petrecea live, chelnerul imi aduce doua tacamuri pe care le pune pe masa. Ii zambesc si il asigur ca sunt doar eu, nu mai este altcineva. Iar el imi raspunde: Nu este nici o problema, sa fie masa completa.

Complet inseamna doua respiratii laolalta. Eu cu paharul meu, cu farfuria mea, cu lingura mea suntem un set incomplet. A fi singur si a te simti singur sunt doua lucruri diferite. Chelnerul le-a confundat. A vrut sa-mi tina companie celalalt tacam.

Stomacul este de doua feluri. Si e bine sa stim unde ne e foame sau unde am facut indigestie. Unul e cel care se ocupa cu digestia alimentelor. In functie de ce anume am mancat, el e foarte silitor sau se simte depasit de situatie. Grasimile cad greu acestui stomac.

Celalalt e cel care se ocupa cu digestia afectelor. In functie de ce anume am trait, el e foarte linistit sau zbuciumat. Pacatele cad greu acestui stomac. Tristetea, vinovatia, regretul, gelozia, furia.

De fiecare data cand comandam, ne vom gandi acum sa consultam cele doua meniuri.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Perpetuum Mobile

Da, aceasta sunt eu. Am inventat brandul organizare mobila. Adica nu este nimic batut in cuie, totul se transforma. Zilele nu seamana unele cu altele, e loc destul pentru a improviza. Totusi, sa nu exageram, exista si niste repere imuabile. Sa o luam alfabetic:

Agenda: am vreo trei. Una este clasica. De fapt, nu este chiar asa clasica, pentru ca arata intr-un mare fel. Seamana cu o placinta. Doar hartia e clasica.

Biblioraft: utilizat pana la refuz. Cateodata mai da si pe afara. Dar eu continui sa indes cu incredere. Pana cand ma lamuresc ca nu se mai poate

Capsator: el este foarte amabil si raspunde prompt. Eu insa nu nimeresc niciodata doua intepaturi la fel.

Dosare din plastic: absolut esentiale. Sunt cea mai pura forma de organizare a mea. Mereu le asez in ordine alfabetica si mereu le gasesc deranjate. Poltergeist?

Etichete: autoadezive, as putea adauga chiar cu mandrie. Ele sunt cele care imi pastreaza onoarea nepatata cand 15 dosare sunt toate la fel. Si verzi.

Foarfeci: am si din astea, da nici una nu taie cand ai nevoie de ele. Sunt mai mult de decor.

Ghilotine: nu, din astea nu am. Nici nu stiam ca inca mai exista

Hartie: din asta am multa, ca nu stii niciodata cand se termina (este vorba de activitati intelectuale, nu stiu la ce va gandeati). Scriu mult si cand se termina bitii, ramane mereu hartia traditionala

Imprimanta: am avut, dar acum apelez la vecini. A mea zace pe biblioteca. A intrat in depresie si apoi a iesit definitiv la pensie.

Laptop: precum marsupiul cangurului, este o prelungire electronica a creierului meu creativ.

Mouse: am, dar nu prea folosesc. Probabil similaritatile cu dragalasii aceia care nu prea stau locului.

Plotter: bravo, am invatat un cuvant nou. Si asta face parte din organizarea muncii. Lipsea din depozitul meu.

Suport laptop: ce bine ar fi sa aiba si el mereu un umar pe care sa puna fundul constant. Insa, de cele mai multe ori in viteza se sprijina pe ce apuca.

Probabil ca mai rau v-am ametit. V-am spus mobile branding. Adica totul in miscare, din mers.

Lucirea din amurg

Cateodata genele ingana alene pleoapele sub apasarea lacrimilor. Sufletul e indoit si isi croieste haina de noapte din indoiala. Inima este strabatuta de intrebari. Amurgul este lupta dintre intuneric si lumina. 

O batalie indarjita care se duce atat prin micile tresariri ale ferestrei ce da afara, cat si prin ondulatiile sufletului. 

Vine un anumit moment cand totul se rastoarna, totul se clatina, doar tu stai nemiscat. Si te gandesti daca este un cutremur al firii sau o eruptie a vulcanului numit minte. Daca ceea ce tocmai esti pe cale sa descoperi iti va incurca ceea ce ai stiut de-o viata.

In amurgul sufletului, mintea straluceste. Si daca intinzi mana cu incredere, ai sa prinzi o bucatica din lucirea aceea. Asta daca nu te-a furat somnul cel viclean mai inainte. Daca nu te-a pacalit nepasarea. Daca nu te-a tradat resemnarea.

Am prins o bucatica lucitoare. Si am aflat ca viata poate fi o suita de interdictii sau o insiruire de conventii.

Ca in timp ce interdictiile sunt pe viata si pe moarte, conventiile sunt invelisul viu al scutului care ne tine departe de diferite primejdii. Interdictia este definitiva, conventia este temporara. 

Daca daca le confundam? Daca ne scufundam in somnul trist incuiati pe vecie de o interdictie? Daca nu recunoastem conventia si semnatura proprie in josul propriei file de istorie?

Avem de ales. In mod ciudat mereu avem de ales. Ar fi simplu daca n-am avea.

In amurg alegem mereu lumina sau intunericul. Si stim mereu ca a doua zi o vom lua de la capat cu alegerea. 

O sa-mi spuneti ca exista ceva unde nu putem alege. Sa murim. Asa este, acolo nu avem de ales.

Dar putem alege sa traim intre timp.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

La neaua care a rasarit

Un weekend sub umbra marii intrebari. Aceea celebra, cea cu privire la existenta. Soptita de un biet om la adapostul propriului castel si repetata apoi obsesiv de omenire. A fi sau a nu fi. De fapt, ca sa fiu mai adecvata, a fost sau n-a mai fost. Omul era Hamlet, iar dilema lui nu era de gluma. Dar nici una din enigmele noastre marunte nu este o simpla diletanta. 

Inca de vineri dadea semne de indoiala cerul. Nu se putea hotari carui principiu al fizicii sa fie fidel: lichid sau solid. Noaptea a fost traversata de o transpunere violenta a Siberiei in sanul cald si neobisnuit cu inghetul bruscat al somnului pacifist de felul lui. S-au zdranganit usi, s-au zdranganit fereste, s-au zbatait crengi, s-au zbuciumat suflete. Cert este ca pana dimineata totul era alb. Acoperit. Aerisit. Adormit. 

Si tot ce mai incepe cu A. Apropo de asta, ascultam un comediant care explica foarte simplu cat de importanta este litera A. Luati un cuvant. Spre exemplu, Macarena. Si acum scoateti litera A si pronuntati-l. Simtiti cum se revolta limba?

Dar sa revenim. Ce urmeaza dupa A. B? Nu. Urmeaza apocalipsa. Urgenta. A treia cadere a lumii. Fulgii de nea sunt periculosi, sunt dati in cautare pe tot metrul patrat si daca ar sta locului o secunda poate inghititoarele de nameti i-ar prinde. Neaua este perfida, este vicleana. Curge de sus si se asterne pe jos. Niciodata invers. Se tot curata de zor josul, in timp ce susul ramane la fel de obraznic. 

Si timpul s-a oprit in loc. Usile s-au zavorat, scolile s-au inchis, oamenii au atipit. Urmeaza mica hibernare pana cand nametii se vor topi. S-ar putea sa dureze ceva.

Sa mai amintim din impresiile acestui weekend un conflict international produs de limete. Iarna nu-i ca vara, nici Bucurestiul nu-i Florida. N-a iesit cu scantei, dar momentan simpatia americana s-a stins. Noroc cu o negresa muncitoare (nici urma de rasism) care s-a imbuibat cu niste banane si a salvat situatia (as spune de cacao, dar de fapt era verde toate ziua).

O carte sugubeata despre femei si barbati. Cica femeile ar veni de undeva de unde doua bete se unesc intr-un punct, iar barbatii de la baut. Acum nu e nici o noutate, caci cu totii ne nastem din acelasi loc, cu aceeasi precizie geometrica. Ca unii se aleg doar cu venitul si altii mai capata si altceva, asta este alta poveste. 

O vizita la ceas de seara, un dop voios si sase capete flamande. O licoare magica ce a distilat orice emotie inca nediluata de nea sau nezbarlita de vant. 

Si o improvizatie ce n-a mai fost. Sa spunem ca si imprevizibulul este tot o improvizatie a vietii. De la neaua care a rasarit ni se trage. 

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

Gustarea zilei

Alergam dupa fericire pana departe, fie pe mare, fie pe uscat. Dar fericirea e aici, aproape.

 Horatiu

Gustarea zilei

Intotdeauna exista putina nebunie in dragoste, caci intotdeauna exista un pic de adevar in acea nebunie.

Friedrich Nietzsche

Caut ulita. A vazut-o cineva?

Mai tineti minte poezia lui George Cosbuc, Iarna pe ulita? Aceea cu baietelul care tara un palton lung si infrunta rautatile colegilor de-o schioapa care il luau la tinta cu bulgari de zapada. Si mai era si o babuta care ii lua apararea. 

Pai daca nu mai tineti minte, aveti toate motivele. In primul rand, care ulita? Stradutele cele mai ascunse s-au vazut dezvelite de multa vreme dintilor fiorosi ai cauciurilor bolizilor. Micile derdeluse au disparut pentru a se transforma in hosteluri pentru aceiasi bolizi. Bucatile de pamant au fost inghitite de ciment. Peticele de zapada sunt imediat sorbite cu lacomie de noroi. 

Apoi, care baietel? A mai cineva recent baietei sau fetite care sa se joace in fata blocului, pe ulita? Si daca exista cativa mai temerari, aceeasi sunt paziti indeaproape de bodyguarzi fiorosi ce nu permit contactul face to face. Fie ca ii pazesc de bolizii de care vorbeam mai sus, fie ca ii pazesc de caini sau de domni periculosi denumiti pedofili, cert este ca baietelul din fata blocului este o specie pe cale de disparitie, la fel ca si ulita.

Si ce mai ramane? Ah, da, babuta. Ei si aici avem serioase semne de intrebare. Nu mai exista babutele dragute de altadata. Cele de astazi au mereu cate o problema stringenta. Ba ca le-ai calcat pe coada de la palarie, ba ca le-ai calcat coada catelului, ba ca ai calcat in rahatul lasat de catel. 

Fara a pretinde ca nu mai exista si exceptii, afirm cu incredere ca traim intr-o lume in care iarna, ulita, copiii si bulgarii de zapada sunt o specie pe cale de disparitie. La schimb primim pericole, neincredere, paranoia, rautate si pretentia ca totul sa fie bio.

Oare avem certitudinea ca zapada care cade din cer este bio? Sau o fi alterata de ceea ce ii vad ochisorii pe masura ce se leagana spre pamant?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Noaptea lacrimilor de gheata

Despre unele lucruri nu putem evita sa vorbim. Ele vin peste noi, desi noi intoarcem spatele, inchidem ochii, ne astupam urechile. Ele ne inunda mintea, ne ingrozesc noptile, ne intristeaza zilele, ne resemneaza speranta. Unul dintre ele este moartea. De ea nu ne putem feri, tot omul moare. Dar suntem invatati de mici ca moartea vine atunci cand am trait mult, am imbatranit, avem copii si nepoti, suntem impacati si fara regrete (sau doar cateva cum spune Frank Sinatra in cantecul lui celebru My Way). 

Si ce se intampla cand acest scenariu este facut bucatele si viata nu ne-a ajuns nici macar la jumatate? Cand n-am apucat suficient sa iubim, sa suspinam, sa strigam de bucurie sau sa urlam de durere. Cand viata de abia ni se arata la orizont, ne facea cu mana, ne zambea bland sau ironic. 

Uneori reusim sa ne luam zborul. Si cand atingem inaltul cerului suntem in extaz. Apoi, incepem sa ne facem griji pentru aterizare. Si nici prin cap nu ne trece, sau poate doar pe undeva prin strafundul mintii, ca s-ar putea sa ne prabusim. Si o data ce atingem pamantul intr-o ultima dovada palpabila ca suntem vii, apoi inchidem ochii pentru totdeauna. 

Zadarnica incercarea de a-i mai trezi la viata. Mai raman doar cateva lacrimi inghetate. Si apoi restul e tacere. Cei care au murit inainte de vreme se numesc eroi. Pentru a fi avut curajul sa renunte la tot ceea ce ar mai fi fost indreptatiti sa primeasca. Pentru a fi avut curajul sa se teama in ultimele clipe de sfarsitul iminent. Pentru a fi avut curajul sa daruiasca vietii ultimele lor lacrimi. 

Tinerete fara Batranete si Viata fara de Moarte este o poveste despre ce se intampla atunci cand ne sustragem mortii. Ramanem prizonieri ai eternitatii, ai pustiului, ai singuratatii.

Realitatea de zi cu zi ne aduce insa multa alte povesti care lasa pustiu sufletul celor ce raman in viata.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Soldatelul de plumb

Mergeam pe strada zilele trecute si dau cu ochii de cine credeti, de soldatelul de Plumb. Nu, nu este o trimitere subtila la Rovana Plumb, sincer ma ocup destul de putin cu politica. Ci era chiar soldatelul din Spargatorul de Nuci. O poveste frumoasa, cu o muzica sublima, care imi aduce mereu aminte de Craciun. Dar soldatelul plangea. Zic, ce s-o fi intamplat. A durat inca cateva secunde pana cand ochii mei trecuti prin alfabetizare au citit si textul care il acompania. 

"De Craciun, unele jucarii vor avea mai putini copii sa se joace cu ele."

Recunosc, m-a bagat in ceata. Era deja si in jurul meu ceata, dar era un fenomen meteorologic, nu unul mental. Ma gandeam deja cine s-o fi preocupat de soarta jucariilor si de depresia lor. Zilnic, vad zeci de oameni tristi si totusi inca nu am vazut un afis imens asa cum era cel cu soldatelul. Am mai auzit poate doar cate o reclama la medicamente care iti asigura rapid buna dispozitie daca esti trist. Dar asta este alta poveste deja. Sa revenim la a noastra.

Imi continui periplul vizual deja iritata de preocuparea cuiva ca jucariile vor ramane pe rafturi. Ma gandeam la ceva comercial. Dar mai jos vad continuarea:

"Anul acesta, 150.000 de copii au fost avortati in Romania"

Deci, ma lamuresc eu si ceata se imprastie, era o campanie anti-avort. Sloganul initial lasa insa mult de dorit. Nu poti atinge asa zisa coarda sensibila a cuiva lovindu-l cu ciocanul in cap. Si inca unul de plastic, de la circ. 

Pana la a ajunge sa ne sensibilizam la afise stradale, ar trebui sa avem cu ce rescrie istoria dureroasa a avortului in Romania anilor comunisti. Pana la a da cifre pe hartie, ar trebui sa putem intelege valoarea lor intre femeile care au devenit prizonierele unei interdictii ce s-a transformat intr-o condamnare la moarte pentru multe dintre ele. Pana la a acuza, ar trebui sa tratam ranile adanci ramase de atata vreme, incat unele s-au cicatrizat hidos. 

Toate campaniile anti-ceva sunt agresive. Este ideea cuiva ca daca lovesti bine, produci efectul dorit. Nimic mai fals, efectul dorit ar fi ca cineva sa inceapa sa reflecteze la ceea ce i se intampla sau la ceea ce tocmai are de gand sa faca. Sa o decizie in comun acord cu el insusi si nu fortat de o presiune, de opresiune sau de represiune. 

Avortul este o chestiune delicata si nu se poate dezbate in afise, pe peretii unor blocuri golase. Si in nici un caz, purtatorul de cuvant al unei asemenea dorinte nu poate fi o jucarie. Cred ca mai potrivit ar fi 4 luni, 3 saptamani si 2 zile in regia lui Cristian Mungiu (2007).

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Constrangerea luminii

Cautam ieri sa rasfoiesc o carte din biblioteca si am atins din nou cu privirea cateva versuri care m-au atras de fiecare data cand am deschis cartea respectiva.
Zaceam deja in adanc, in maracinis, cand tu te-ai apropiat pana la urma, tarandu-te.
Dar nu puteam sa ne scufundam in tenebre catre tine: 
domnea constrangerea luminii.

Paul Celan, Contrainte de la lumiere

Cel putin provocatoare versurile prin alternanta lor si prin directia opusa a nazuintei si gandirii noastre obisnuite. Uneori este nevoie sa trecem prin mocirla pentru a atinge fundul. Dar ne impiedica lumina. Ne constrange idealul. Suferinta se trece la rang la valoare. 

Mi-a mai atras atentia si confuzia dintre Eu, cel care zaceam si Tu, cel care te-ai apropiat si apoi Noi, cei care ne scufundam impreuna pentru a merge catre tine. 

Poate ca ne vom face o idee mai clara despre aceste versuri daca vom afla titlul cartii. Nu este o carte de poezii asa cum v-ati imagina, ci o carte despre Anorexie, adictii si fragilitati narcisice, sub coordonarea lui Vladimir Marinov. 

Cartea propune o intelegere a adictiei plecand de la etimologia cuvantului ce presupune o legatura foarte stransa cu corpul. "Sclav pentru datorie", "sclav prin propriul corp", "a-si lasa corpul gaj pentru o datorie neplatita". Prelungind putin ideea, ne puteam gandi la o datorie psihica care sta fundament dependentelor. 

Joyce McDougall scrie: "dependenta este destinul nostru, ca si lupta neintrerupta si inumana pe care o ducem impotriva ei, pentru a incerca sa-i scapam."

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Sodoma si Gomora

Mai exista si cate un weekend asupra caruia se abate o furtuna de pulsiuni. Sa le enumeram una cate una, desi ordinea lor este concomitenta, sirul lor neintrerupt, iar dorinta lor insatiabila.

In categoria pulsiuni sexuale sa includem  The Wolf on Wall Street, in regia celebrului Martin Scorsese, cu nu mai putin titratul Leonardo Di Caprio. Filmul este o odisee de nici mai mult, nici mai putin decat de 3 ore, un periplu prin cele mai intunecate cotloane ale existentei umane. O sala plina pana la refuz s-a identificat cu ecranul mult prea incarcat de stimuli (alcool, sex, droguri, bani, sex, prostituate, droguri, alcool etc) si a transpirat, a respirat, a conspirat, a susurat si a oftat pana cand ecranul s-a inchis. Gasesc filmul o Sodoma si Gomora a vremurilor moderne, cu o concluzie de exceptie. Prabusirea incepe atunci cand interiorul si exteriorul nu se mai diferentiaza. Atunci cand lumina ne orbeste, cand intunericul ne surzeste. Cand dorinta nu mai tine cont de realitate si cand realitatea subjuga simturile. 

Dincolo de numele sau, filmul nu este despre o Scufita Rosie, ci despre lupul din propriul nostru interior. Cel care ne ridica, cel care ne coboara. Cel care ne da aripi sa maraim, cel care ne haleste cu prima ocazie. 

In categoria pulsiunilor orale includem un tort de biscuiti ce se voia a fi de sorginte nobila. Ceea ce a iesit a fost rustic, o imbranceala de biscuiti si ciocolata, lunecoasa doar din mrejele untului. O uneltire dura a gustului ce nu s-a lasat imblanzit decat de putina frisca inocenta. O lasagna languroasa ce s-a smintit in valurile de fierbanteala din cuptor la adapostul unei camasi de cascaval aramiu. 

In categoria pulsiunilor de moarte includem Giselle. Un destin tragic al iubirii care nu poate alege, care nu poate ierta, care nu poate uita. Un suflet hartuit de tristete, sfasiat de durere, haituit de vinovatie.

Albul care zbrobeste negrul, dar se lasa inghitit de acesta. Si crinul, cel din urma simbol al mortii.

Si pentru ca viata este mereu un inceput fara sfarsit, sa salutam victorios un bebelus ce tocmai a venit pe lume dupa o lupta de cateva ore bune. 

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina 

Gustarea zilei

Omul are nevoie de dragoste. Viata fara duiosie si fara iubire nu e decat un mecanism uscat, scartaitor si sfasietor.


 Victor Hugo

Papusa tragico-comica

Iubitafizica reprezinta zvacnirea creativitatii noastre. Am pregatit scenariul timp de cateva luni, iar papusile sunt extraordinare (asa cum ni le imaginam). Vom ilustra povestea unui laborator in care cercetatorii fac experimente cu iubitafizica, o stiinta ne-testata pana acum. In fata ta vor prinde viata personaje, papusi in marime naturala, care te vor uimi prin aspect si miscare. Piesa are la baza cartea Iubitafizica scrisa de Iulian Tanase, realizator la Radio Guerrilla. Incercam sa aducem pe scena personajele imaginate de autor,la care sa adaugam imaginatia noastra pentru a spune o poveste de iubire a lor, a noastra, a fiecaruia dintre noi. De aceea, corpurile actorilor se vor combina cu papusile, creand o anti-teza intre ceea ce suntem si ceea ce ne dorim.

Ei, ce spuneti, v-am captat atentia? V-am trezit interesul? Eu am fost foarte captivata de idee. Insa cum nu ma strabat fiorii vreunui talent actoricesc, desi am salutat ideea de a participa intr-o astfel de piesa, m-am gandit imediat la o prietena de-a mea.

Dotata inca de mic copil cu aere teatrale si suflet dramatic, Claudia era motorul poznelor si resursa cea mai la indemana pentru farse si trasnai. Cea mai celebra dintre ele ramane cea denumita in analele vecinatatii noastre,Talida. Nu, nu este numele celebrului roman daca la el v-ati gandit. Ci o farsa bine pusa la cale pentru sora Claudiei, in care ea, inca actrita in devenire (astazi una cu acte in regula) a facut un rol magistral. Se facea ca se tot chinuia sa se cocoate sa ia ceva de pe sifonier, timp in care suna telefonul si sora ei se ducea sa raspunda la telefon. La celalalt capat al firului nimeni alta decat Talida, falsa colega de scoala care suna din Italia (si ea la fel de falsa).

O bubuitura zdravana, cateva picaturi de sos de bulion bine amestecat si Claudia era la pamant cu nasul spart. Sora ei a aparut disperata, incercand sa afle ce s-a intamplat, sa acorde ajutor, dar ia ghiciti? Suna telefonul. Din nou Talida. Ea voia musai sa vorbeasca cu Claudia. La raspunsul surorii ei: dar, stii, nu se poate, tocmai si-a spart nasul, a venit si replica memorabila a Talidei: da, dar eu sun tocmai din Italia.

Pana la urma s-a deconspirat farsa si toata lumea s-a amuzat pe bune. A nu se intelege din cele de mai sus ca singura optiune a ei este tragico-comedia. Sufletul ei de actor rezoneaza la tot ceea ce este emotie. Si cred ca acest proiect i s-ar potrivi de minune. Asa ca propunerea mea este Claudia Croitoru. 

Si mult succes intregului proiect Iubitafizica.

Gustarea zilei

Unde stapaneste dragostea nu exista dorinta de putere, iar unde predomina puterea lipseste dragostea.


Carl Gustav Jung

Digisex in the city

Ma trezesc dimineata si cu greu imi conving genele sa strabata perdeaua densa pentru a saluta lumina mijita a zilei. Primele trei sunete pe care urechea mea le ascute melodios sunt apa democratica, socratica si aristocratica a chiuvetei, zgomotul infundat produs de cafeaua ce se transforma in mod miraculos din stare solida in stare lichida si tignalul imbietor al windows-ului, pe care l-as recunoaste la toti vecinii, la orice ora din zi si din noapte. 

Urmeaza un periplu de indragostit lunatic prin mrejele facebook-ului. Ochii se agata impaienjeniti de cate un titlu mai colorat, urechile se proptesc in melodii, la o cana de cafea care nu este inca atat de tehnologizata incat sa treaca singura din bucatarie pana la mine in brate. Se marita Veta, divorteaza Geta, cum se face halvaua, cat este euro, cine canta diseara, ce se mai intampla in lume. Butonul potrivit conteaza. Mai trecem si la cele profesionale. Asta inseamna alte butoane. Agenda electronica, bipaieli de toate felurile, croncaneli si ciupeli. Apropo, are cineva idee ce inseamna ciupitura virtuala? Pe vremuri decodam mai usor un gest si il incadram rapid: romance, badaranie, ignore. 

Intr-o zi s-a pornit ceva din senin sa cante in casa si puteam sa jur ca este poltergeist. Cand colo era tehnologia cantatoare portabila din geanta. 

Nu stiu cand au aparut toate acestea, nu erau si parca toate au fost deodata. Sigur, au existat precursori. Wireless-ul functiona pe baza de decibeli intre mine si vecina mea de la etaj, rooterul fiind baia de serviciu. Facebook-ul isi gasise radacini intr-o punga de plastic legata cu ata care circula  intre etaje, purtand mesaje de interes national (ma rog, cel putin pentru locatarii blocului, latura de dreapta). 

Nu am o problema, oricum le iau peste tot cu mine. Un pusti m-a intrebat daca Dumnezeu are internet. Voia sa vorbeasca cu el pe skype. 

O singura problema am eu. De fapt, doua. Una este daca pica curentul, atunci am ramas cheala. Totul este tehnologizat. Si a doua: cum ramane cu sexul? Vorba reclamei la hartia igienica. Ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa primesti.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Totusi este trist in lume!

Ieri a fost ziua lui Mihai Eminescu si mi-am adus aminte versul si poezia care mi-a fascinat in anii adolescentei prin paradoxul ei. Pornea la drumul ei liric ca o poveste despre o iubire si sfarsea prin nostalgia unei himere ce n-a fost nicicand. 

Este o ocazie foarte buna sa putem afla cate ceva despre idealizare. Iubirea ideala este devoratoare, mistuie, dar si cumplit de dureroasa pentru ca ea nu exista. Idealul inseamna admiratie, tinerea respiratiei, cresterea batailor inimii, fiori de calduri si valuri de frig. Dezamagirea inseamna dispret, sufocare, intepaturi ale inimii, pustiu si febra. Una fara cealalta nu exista.

Nici o fiinta umana nu va supravietui idealului daca ea nu dezamageste prin esenta ei pamanteana. Nici un ideal nu va deveni realitate daca nu adera catre imperfectiune. Nici o iubire nu va cantari in suflet, daca nu si-a lasat urmele suferintelor aduse. 

Floarea albastra este o himera, o ultima strigare a unei dorinte a fi atins perfectiunea, un ultim ecou al unei credinte in puritatea iubirii, o ultima speranta ca nu a fost un vis. Moartea idealului aduce cu sine viata reala. 

Atunci cand incetam a-l mai admira pe celalalt, putem incepe sa-l iubim. 

Si te-ai dus, dulce minune, 
Si-a murit iubirea noastra 
Floare-albastra! floare-albastra!... 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Ensemble, c'est tout

Am auzit vorbindu-se intamplator despre aceasta carte. De fapt nu era deloc intamplator. (Am o viata privilegiata. In fiecare zi aud cuvinte). Ci in contextul existentei si disperarii de a fi de unul singur. Viata este cumplita atunci cand suntem obligati sa renuntam la celalalt. Cel putin asa pare. Munti de lacrimi, oceane de tristete, o durere nesfarsita si o furie pana la limita uciderii. Nu ma intrebati despre ce este vorba in carte. Aceste randuri sunt un preview si nu o postfata. Dar va promit ca ma voi interesa. 

Doi psihanalisti de cuplu francezi, G. Decherf si C. Caillot, scriau: "vivre ensemble nous tue, nous séparer est mortel". Adica, daca ramanem impreuna ne ucidem, daca ne separam murim. Nimic mai adevarat, nimic mai paradoxal.

Nu putem trai singuri, dar nici nu putem trai impreuna. Care este paradoxul? Acela ca ne nastem intr-un impreuna de nedespartit, traim incercand sa devenim autonomi si apoi ne luptam pentru a reinvata cum sa fim impreuna. Ce ciudata e viata cand produce o continua amnezie. Ne nastem din iubire, apoi uitam sa iubim. Invatam sa uram, apoi ne simtim vinovatati pentru ca uram. Ne simtim obligati sa iubim pentru a uita ura. Si uitam iubirea pentru a ne putea descotorosi de ura. 

Ocupati cu noi insine, ne luptam cu celalalt. A trai devine a supravietui. Apoi a supravietui devine a muri.

Si ajungem la un adevar esential. Viata este cumplita in fapt atunci cand suntem obligati sa renuntam la noi insine. Pentru ca incetand sa mai existam, pierdem si speranta de a mai fi impreuna cu celalalt. 

Va voi povesti ce am gasit in cartea Annei Gavalda, Ensemble, c'est tout (Impreuna) sau poate in ecranizarea cu acelasi nume in regia lui Claude Berri, din 2007, cu Audrey Tatou. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Hingheri de lux

A mai trecut un weekend. Poate unul dintre cele mai bogate, desi 2014 de abia a rasarit in calendar. Dar poate ca anii aduc cu ei si o curgere mai rapida a vietii. Si facem mai multe in tot mai putin timp. Nu mai avem rabdare. 

Sa notam printre impresiile de weekend o poveste emotionanta despre un baiat gasit pe strada si un om cu un suflet prea incapator pentru vremurile zgarcite in darnicie pe care le traim. O voce care a strigat cu tarie I had a dream si care si-a sustinut dorinta de a continua sa viseze la speranta distrusa de suferinta neputintei. Visul este liber si libertatea de a visa ne alunga din cusca in care ne tine prizonieri deznadejdea. Avem de ales intre a fi liberi si a visa indraznet cu pretul asumat al pierderii sau de a ne lasa dresati de viata. Avem de ales intre a fi o calauza spre libertate copiilor nostri si a le fi hingheri de lux. 

Sa mai amintim cutezanta lui S. Ferenczi de a-i fi adresat lui Freud in 1923 nelamurirea sa cu privire la articolul proaspat lecturat, Eul si Se-ul, pesemne cu creionul in mana. Si mintea care a scrutat istoria cu o repeziciune uimitoare trecand de la era glaciara pana la Auschwitz. 

Patru pahare de vin care s-au ciocnit in cinstea unei vesti marete. Nimic nu opreste viata din mersul ei firesc. Un snitel parizian, un orez mexican si o salata de baby spanac.

 Si nu in ultimul rand un film despre viata la finalul ei: Last Vegas (regia Jon Turteltaub, 2013). Acel final cand e prea tarziu sa mai regreti ceva, dar totusi nu prea tarziu sa mai traiesti inca. Despre carpe diem si despre ceea ce iti ramane cand nu ti-a mai ramas aproape nimic de facut: amintirile.

Sper sa apucam 80 de ani, sa dansam si atunci, sa bem si atunci sampanie si sa fi trecut deja in reviste sute de orase vizitate. Sper sa apucam sa vedem New York si Las Vegas, Bali si Laponia. Sper sa nu uitam niciodata sa traim.

Si mai sper sa nu ajungem la finalul vietii si sa fi trait viata ratandu-i simplitatea pentru ca ne-am complicat s-o uram. 

Imi doresc sa iubim viata pana la ultima secunda a ei.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gustarea zilei

Prieten adevarat e cel care, chiar daca te cunoaste bine, continua sa te placa.



Elbert Hubbard

Saracia sufletului balcanic

Cred ca stiti cu totii povestea reprosului ce a devenit epic: Vreti ca copiii vostri sa ajunga niste saraci in suflet? 

Cuvintele unui pedagog intru marirea procesului educational si intru menirea oricarei scoli, aceea de a cultiva bogatia morala si spirituala. Cum sa faci ca sa nu ajungi sarac in suflet? Sa daruiesti, dar nu asa oricum si oricand. Ci cu bunul simt al masurarii cantitatii si calitatii cadoului, cu buna omenie a trecerii in revista a intregii organigrame, cu buna modestie a capului plecat si in umila postura de cel care merita sa fie admolestat. 

De unde ni se trage aceasta saracie a sufletului? Caci, in mod paradoxal, sunt de acord cu doamna invatatoare. Suntem saraci in suflet si de multe ori si saraci la minte.A nu se intelege insa ca ma refer la saracia de care vorbea stimata doamna. 

Totul incepe cu celebrul dicton religios: Daca primesti o palma sa intorci si obrazul celalalt. Ceea ce se dorea probabil o invitatie la toleranta, devine o acuta nota de subjugare in umilinta. 

Prima care saraceste sufletul este tendinta de a lua totul ad literam. Amenintarile, criticile, reprosurile, proliferarile, povetile etc. Nu exista invatare daca mintea nu-si efectueaza propriul travaliu de prelucrare si de amenajare. Nu poate fi al nostru ceea ce este strain. Primul semn de bogatie este atunci cand ne punem intrebari despre ceea ce vedem, despre ceea ce auzim, despre ceea ce gandim.

Apoi contribuie in mod semnificativ la saracirea sufletului, resemnarea. Oricum nu avem ce face, oricum nu se schimba nimic, asta e. Sufletul balcanic, campion in a darui, a ramas corijent la a-si cunoaste si a-si pretinde drepturile. Un alt semn de bogatie este libertatea de a cere ceea ce ni se cuvinte, de a pretinde respect.

Sufletul acesta este bolnav. Teama i-a patruns pana in maduva oaselor, scarba i-a cuprins ficatul, durerea i-a macinat inima. Sufletul acesta este mut. Cuvintele i-au ramas in gand, iar gandurile i-au paralizat. 

Ceea ce este curios este ca daca cineva alege sa caute cuvinte sau sa regaseasca pe cele pierdute, va fi sub oprobiul tuturor celorlati care au hotarat sa nu rupa tacerea. 

In virtutea acestei boli cronice de care sufera sufletul balcanic, pedagogul care a propovaduit bogatia va fi un tamaduitor, iar apostrofarea lui o blasfemie. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Unde e zapada?

Am intrat ieri in Libraria Carturesti sa caut o carte. A unui domn cu care m-am intalnit de doua ori in ultimul an, in doua orase diferite, din doua tari diferite. Si despre a carui moarte am avut uimirea sa citesc articolul original publicat in 1939 in Le Monde, care anunta decesul unui filosof, considerat a fi revolutionat psihanaliza, inca de pe atunci. Profesorul si doctorul Sigmund Freud. Cartea pe care o cautam era volumul 3 din operele sale, Psihologia Inconstientului, articolul Eul si Se-ul. 

Ajunsa la casa si asteptand cu rabdare sa-mi vina randul, caci erau destui doritori de lectura la orele serii, am ridicat privirea si am flirtat inocent cu cateva litere. A durat cateva secunde pana am recunoscut gestaltul. Unde e zapada? Plutea aceasta intrebare cu iz ludic, dar si cu un aer inversunat.

E dreptul nostru ca in luna ianuarie sa fie zapada. Nu ne putem imagina iarna fara zapada. Australia ni se pare o fantezie, iar Dubaiul o catastrofa. Dar se pare ca cineva ne-a privat de obisnuinta noastra cea de-o viata.

Aproape ca am ajuns sa iubim ceata. E mai buna decat nimic. Un mic fulg de nea va crea isterie. Vedeam deunazi in magazin oferte la saniute. 

Nu acceptam in nici un fel schimbarea. Ne razvratim impotriva universului si uneltirii sale de a ne obliga sa infruntam discordante ale mintii noastre. Ne incapatanam sa ne purtam caciula de vulpe la 15 grade Celsius. Nu renuntam la saniuta nici daca ne dam pe nisip. Ne lustruim schiurile chiar de-ar fi sa le folosim doar pe balustradele din bloc. 

Cineva presimtea ca asa se va intampla. Cineva se intreba inca de acum multi ani, dar unde sunt zapezile de altadata?

Simtim cum ne roade invidia pentru ca la americani sunt -30 de grade si nameti cu carul. Soarta ne-a vitregit, la omu sarac nici macar zapada nu mai vine. 

Ce-ar fi s-o cautam noi, in loc sa o asteptam sa vina?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Unitatea de masura a iubirii

V-ati intrebat vreodata cu ce se masoara iubirea? 

Cum apare apasatorul verdict de a merita sau nu sa fii iubit?

Aparent dintr-un cumul de factori contextuali. O data s-a intamplat sa nu fie, a doua oara la fel, a treia oara deja stim finalul. Dar de fapt este o chestiune ce tine de ceva foarte vechi.

Primele cuvinte pe care le auzim sunt unitatea de masura a iubirii. Persoanele care ni le spun devin repere de nesters din mintea noastra.

O data ce am aflat ca suntem urati, grasi, nepriceputi, incapabili, e greu sa mai schimbam ceva. Ne vom multumi cu firmituri din ce in ce mai mici si alea ni se vor parea adevarate festine. 

Ce este de facut in aceasta situatie? 

Putem alege sa pastram ceea ce am primit si sa incepem incet incet sa ne dezicem de noi insine, sa ne dispretuim pana a ne nega libertatea si dreptul de a fi iubiti. Sau putem alege sa cautam propriile noastre credinte despre noi insine, propriile noastre dorinte. 

Si mai ales putem cere. Ceea ce ramane tacut nu va fi niciodata stiut. Daca dorim iubire, nu putem cere ura. Daca dorim tandrete, nu putem cere violenta. Daca dorim protectie, nu putem cere umilinta. 

Pana la urma unitatea de masura putem fi noi insine. Cat de mult ne iubim? Caci nu putem pretinde de la celalalt ceea ce noi nu cunoastem deja. 

Iubirea nu se naste din celalalt, ci s-a nascut deja o data cu noi. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Depresia post-banchet

In mod normal astazi este o zi de doliu. S-a terminat vacanta, s-au scurs ultimele pahare, s-au mancat ultimele fripturi si pana la anul s-a cam terminat cu sarbatorile de iarna. 

Intra in traditia noastra avantul fenomenal care incepe pe la 1 decembrie, creste exponential de pe 6 decembrie si se infierbanta incepand cu 15 decembrie. Fluxul de carnati, carne de porc, cozonaci, piftie, marea de sticle de vin, drumurile interminabile la supermarket si grijile inconfundabile ca nu apucam sa facem si salata de boeuf si icre si toba si ...Tot in traditia noastra intra si dezumflarea iminenta ce incepe de pe 2 ianuarie si atinge apogeul pe 5-6, cand iremediabil anul a inceput sa-si intre fire dupa colica biliara greu vindecata. 

De unde depresia post-banchet? Cum de se incheie anul doar la cateva zile de cand a inceput? 

Un prieten imi spunea ca putem petrece Revelionul in orice noapte din an si putem bea sampanie oricand dorim. Si avea dreptatate. Cine a restrictionat aerul festiv la doua saptamani pe an?

Cine a inchis bunatatile doar in grila cadrata a lunii decembrie? 

Oamenii de prin alte parti nu au constiinta calendarului. 31 decembrie si 2 ianuarie erau doua zile identice.

Mergeau pe strada hotarati sa isi rezolve treburile, zambeau la intrarea in restaurantul unde urmau sa ia pranzul, isi plimbau cainii si isi cumparau vin ales. 

Despre traditii numai de bine. Ca si despre morti. Dar daca traditiile ne fac rau, nu am putea sa le transformam nitel, sa intervenim asupra lor, sa le remodelam astfel incat sa nu ne distram doua saptamani pe an si sa bolim restul?

Astazi este luni 6 ianuarie. Si este o zi festiva. De ce? Fiecare in parte poate sa-si aleaga motivul. 

Sunt convinsa ca puteti avea o dorinta, va puteti indeplini un vis, puteti citi ceva, puteti zambi, puteti gandi un gand ispititor sau creiona un plan atractiv. 

Sa notam dintre impresiile acestui weekend o prajitura de adio, Budica de Craciun, un amestec de resturi si inovatii ce si-a cantat scurt epopeea intre suflete multe. Un vin rosu ce a curs in valuri intru veritas, doar purul veritas. Amintiri, ganduri si rasete ce au spart ecoul noptii ce a facut trecerea catre o noua saptamana. Un Bebe mic ce se pregateste sa-si poarte cu mandrie numele. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gustarea zilei

Fericirea se naste numai din intelegere. Fericirea nu se pierde, nu se castiga, ea doar exista 

Teodor Mazilu

Gustarea zilei

Ai incredere si actioneaza ca si cum ar fi imposibil sa esuezi

Charles F. Kettering

Acolo unde Dunarea canta vals

Viena este orasul ce iubeste Dunarea cu toata fiinta sa. Sau poate apa imbratiseaza cu blandete acest oras destul de rece de altfel. Nu este un oras cu portile larg deschise asa cum este Roma de exemplu sau fudul cum este Parisul. Este un oras discret si respectuos. Iti cere sa-l omagiezi pastrand tacerea si sa il respecti vorbindu-i in limba lui.

Vienezii nu sunt oameni primitori, ci mai degraba straini si deranjati de intruziunea turistului curios sa patrunda tainele orasului. Te primesc cu greu in restaurantele lor care arata ca niste adevarate muzee, te servesc doar in limba lor si nu le poti pretinde sa zambeasca. Sunt politicosi, dar nimic nu trece dincolo de piatra amabila a constiintei lor culturale. 

Valsul se aude absolut oriunde. De la parcuri, la muzee, la castele, in restaurante si chiar si in toalete. La un moment dat ai impresia ca se aude chiar si din trotuar cand pasesti.

Viena este locul unde frumosul si-a facut lacas. Frumosul din arta, frumosul din aer, frumosul din suflet. 

In 31 decembrie oamenii nu se inghesuie la supermarket asa cum v-ati putea imagina. Cel mult sunt cativa care asteapta linistiti la coada in piata de fructe de mare proaspete. In oras nu razbate nici o agitatie specifica noptii dintre ani. Dar oamenii sunt cuprinsi de freamat la intalnirea cu cultura. Muzeele sunt arhipline, se sta la cozi imense. Si o sa spuneti ca sunt turistii cei care umplu muzeele. Dar va asigur ca multi erau de bastina. Cu copii, cu cu carucioare, cu purcel, cu catel, oamenii se hraneau in ultima zi a anului cu arta. Piftia mai putea astepta.

La trecerea dintre ani, aceeasi oameni au umplut pana la refuz Stephan Platz, unde in fata catedralei au intampinat cu entuziasm sosirea orchestrei filarmonice la ora 11.45 si interpretarea unor fragmente celebre din Liliacul lui Strauss. Apoi, la ora 0.00 s-a produs ceva nemaivazut. O multime de oameni, acoperiti de umbrele artificiilor ce se inaltau doar pentru a se prabusi apoi in ploaie stralucitoare, au dansat un vals ca intr-o sala imensa de bal. Tineri, batrani, copii, din toate partile lumii, pe acordurile orchestrei care si-a pus tot sufletul intr-un acord ce avea sa deschida 2014.  

Marsul lui Radezky a incheiat triumfal aceasta mica epopee denumita Revelion. Apoi urma ca fiecare sa retraga la un pahar de vin si apoi acasa. Pentru ca a doua zi o luau de la capat. In fata primariei, ascultand Concertul de Anul Nou si bucurandu-se ca si cum ar fi acolo in sala. Zambind la aceleasi melodii de care par a nu se plictisi niciodata.

Dunarea nu canta valsul pentru a-i seduce pe cei veniti in vizita. Ci isi canta sie insasi acelasi cantec de leagan de sute de ani, care parca s-a impregnat in caldaramul orasului patronat de Freud, Mozart si Goethe. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina