Trick or treat

Sau un fel de ne dati sau nu ne dati. Ca daca nu ne dati ce anume se intampla? Ceva rau, ceva groaznic, ceva terifiant. Cam asta e Haloweenul. De ce le plac oamenilor lucrurile infricosatoare?

Pentru ca sunt foarte seducatoare. Pentru ca fascineaza. Pentru ca exista in fiecare dintre noi. Si o data pe an frica e la liber. Putem lua cat ne tine punga. Un film recent aborda aceasta tema si se intreba cum ar fi daca o noapte pe an ai avea voie sa ucizi fara sa fii pedepsit, 12 ore in care nici politia si nici salvarea nu ar funcţtona, si totul pentru ca in restul anului sa traiesti linistit, fara teama ca ai putea fi atacat? Cum ar fi sa ai o noapte pe an in care sa poti dezlantui fiara din tine asupra celui pe care il urasti, dar pe care nu ai voie sa-l atingi in restul anului? The Purge (2013), in regia lui James DeMonaco.

Ca exista un instinct criminal pus in slujba supravietuirii, stiam. Dar unul pus in sluja placerii?

Freud dateaza ura ca fiind anterioara iubirii. Mai intai uram lumea ostila in care am sosit, care ne taraste afara din idila narcisica pe care o traim cu noi insine, care ne sparge oglinda de iluzii in care ne privim, care ne obliga sa avem nevoie de celalalt, sa nu putem trai fara el, doar prin noi insine, care ne darama idealul omnipotentei demiurgice.

Deci, cum ar veni asta sa il ucizi pe celalalt pentru ca il urasti, sa il distrugi pentru ca il invidiezi, sa il stergi de pe fata pamantului pentru ca te-a dezamagit? Acum ne e putin mai clar cum a aparut decalogul lui Moise. Aveam nevoie de un SupraEu, de o cenzura, de un gardian. Violenta exista in fiecare dintre noi. Insa este inchisa acolo in groapa Marianelor. Daca ii facem loc sa iasa la suprafata, inseamna ca ne luam angajamentul sa o educam. Sa o facem prezentabila. Daca apare ca un musafir nepoftit, atunci vom suporta consecintele.

Asa ca...ce dori sa dati si ce-ati vrea sa primiti?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Fugit irreparabile tempus

Unde a fugit timpul ireparabil? Cand ne-a parasit, si-a facut bagajele si a iesit pe usa iremediabil?

Orice gand ne apare, in secunda urmatoare este amintire si apoi este un timp ireparabil. Mereu alergam sa prindem timpul din urma, desi in mod paradoxal timpul este in spatele nostru. 

Existe multe denumiri pentru timp. Una este destin (faith, fatum). Acesta este dinainte scris si apoi daruit pentru a suporta consecintele sale inefabile. Alta este soarta (fortuna). Aceasta este mai capricioasa si in functie de dispozitie si noroc, poate fi favorabila sau nefavorabila. Vorba cantecului: fost-am dus la lucru, cand s-a impartit norocu'. Mai exista si coincidenta, adica sa se intample sa fie bine, sa fie rau ca urmare a unor mici accidente, cu caracter irepetabil. Au fost si s-au dus. Sau vorba aceea: Dumnezeu iti da, dar nu iti baga si in traista.

Si cum ramane pana la urma? Mahtub, spun orientalii. Sau Serendipity, spun americanii. Mai tineti minte filmul cu acelasi nume? Un el si o ea care se intalnesc, se indragostesc instantaneu, dar care hotarasc sa se lase in voia sortii, sau a destinului, sau a intamplarii...sau a propriului inconstient.

Ori de cate ori exista o dorinta, exista si o teama. Cu cat dorinta este mai mare, cu atat teama creste si ea. Rezulta un conflict si nevoia de a iesi cu orice pret din el, de a fugi. Dorintele mari vin cu consecinte si mai mari. Ce poate fi mai inspaimantator decat sa il intalnesti pe cel pe care crezi ca l-ai putea iubi si pe care credeai ca nu il vei intalni vreodata pentru ca nu exista? Destinul este un tert de care avem nevoie cand conflictul este ireparabil.

Insa dorinta nu se va stinge niciodata. Si va cauta neobosita orice cale pentru a se reintoarce la obiectul iubit. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOL

Nu-i greu de ghicit la cine m-am gandit pentru aceasta noua provocare lansata de Blogal Initiative. Poate doar putin inedit. Dar radioul a fost totusi destul de prezent in copilaria mea, iar fotbalul la mine acasa. Asa ca din aceasta combinatie a iesit......comentatorul sportiv de radio Ilie Dobre. 

Radio Romania Actualitati. Incepand din anul 1983 transmite, in direct, meciuri de fotbal pe postul national de radio. Printre transmisiunile sale se numara cele de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998, finala Campionatului European de Fotbal din 1996 sau meciul Rapidului cu Internazionale Milano, de pe Stadionul San Siro, din septembrie 1993. Ilie Dobre a debutat si editorial in anul 1992, cand a publicat cartea "Dobrin, la clipa amintirilor". 

Celebrul  comentator sportiv a stabilit un record mondial la ţipat goooool. Ilie Dobre a exclamat gol timp de 31 de secunde fără să respire. 

"Aici este vorba de pasiune pentru sport si, mai ales, pentru transmisiunile directe pentru ca aici este adevarata meserie. Este cel de-al treilea record al meu, dupa cel de 27 de secunde fara respiratie si de cel de 42 de secunde cu respiratie si sper sa nu fie nici ultimul pentru ca voi comenta meciuri cu aceeasi pasiune si de acum incolo. "

Si pentru ca nu am uitat de rugamintea voastra, aceea de a ajuta un Blogger, anuntam si despre lansarea volumului „Mediasul radiofonic 1950-2013”, sub bagheta lui Mircea Hodarnau. Iata si cateva cuvinte ale acestuia:

Gandul sa scriu o carte despre oamenii de radio care zilnic sau saptamanal au incantat sau iritatascultatorii pe frecventele celor doua posturi de radio locale din Medias, mi-a venit prin anul 2010. Pentru documentare am folosit surse din arhiva Primariei Medias si interviuri cu colegii mei de breasla, respectiv anumite fise de prezentare a activitatii lor radiofonice. Am “colindat” tari precum Germania, Italia, Canada, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Spania si orase ale Romaniei, unde i-am gasit acum domiciliati pe fostii colegi. Am luat legatura cu ei  si incet, incet m-am tinut de capul lor sa imi trimita materiale despre activitatea lor radiofonica. Nu a fost usor, dar nici imposibil.

A purta vocea

Pentru ca blogul a primit de curand in dar o portavoce, mi-am adus aminte de unul dintre cele mai importante concepte din terapia psihanalitica familiala. Si anume portavocea. Daca priviti instrumentul in sine, aveti o imagine destul de buna si a conceptului psihic. Este vorba despre un purtator de voce.

Ati ramas vreodata fara voce? Ati facut vreo laringita? Stiti cum este sa deschideti gura si sa nu iasa nimic, poate doar soapte neputincioase?

La fel se intampla si cu mintea noastra. Ea este dotata cu propria ei voce care se poate exprima prin cuvinte sau prin alte gesturi si situatii. Dar si mintea poate face laringita psihica. Si poate ramane fara voce. In situatiile de groaza, de durere, de confuzie, de insuportabil, mintea noastra ramane fara voce. Si atunci avem nevoie de un purtator de voce. Avem nevoie de un altul care sa strige pentru noi, care sa dea din maini si din picioare, care sa ceara ajutor. Care sa nu lase sa ne inecam in tacerea noastra, sa amutim in frica noastra, sa ucidem speranta doar pentru ca nu are glas. 

Oricine ne poate purta vocea mintii. Cu conditia sa existe o legatura. Numai legatura transporta vocea si tot ceea ce glasuieste ea. Ce este o legatura? Este spatiul acela dintre doi oameni in care ei depus tot ceea ce ii defineste si in care construiesc ceva impreuna.

Mai exista si alti purtatori. Cum ar fi purtatorul de vise. De cate ori nu v-ati gandit la celalalt pentru ca l-ati visat? Purtatorul de cuvinte. Cel care vorbeste atat pentru el, cat si pentru un altul. Purtatorul de simptom. Cel care se imbolnaveste atat pentru el, cat si pentru un altul Etc.

Nu suntem singuri, ci purtam de la unii la altii. A lasa sa circule inseamna viata.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Gustarea zilei

Daca adevarul nu este al vostru, atunci nu este adevar. Pentru a fi adevar trebuie sa va apartina, sa provina din experienta voastra; adevarul nu poate fi imprumutat.

Osho

Adevarul imi apartine

Nu mie, ci este o replica a protagonistului serialului The Mentalist. Un personaj construit foarte ingenios la limita dintre doua interjectii wow si buhuhu. Patrick Jane nu este politist, ci doar consultant, nu este medium, ci doar atent, nu este psiholog, ci doar preocupat de soarta oamenilor si de rotitele mecanismului lor interior. Toate bune si frumoase pana aici. Atunci ce este putred in Danemarca, ca sa parafrazam putin Hamlet?

Propriul lui mecanism interior. Cel putin o rotita distrusa iremediabil. Dezlegand suferintele altora, personajul si-o leaga pe-a lui atat de complicat incat zici ca joaca matele incurcate. Stim ca jocul acesta se joaca in doi, cine este partenerul sau atunci? Red John, un Smiley Face rosu, desenat cu sange. O complexa imagistica si simbolistica a suferintei. Probabil ca ne asteapta un drum lung pana vom afla cine este John si ne vom intreba pana atunci daca nu este doar un alter ego.

Dar un psihiatru il intreaba la un moment dat care este adevarul despre suferinta lui. Iar el ii raspunde: adevarul imi apartine.

Atata timp cat suferinta este un secret, iar adevarul despre ea este neimpartasibil cu nici un altul de langa noi, ea nu poate fi arhivata. Nu poate deveni o particica din  noi, ci este noi pe de-a intregul. Si noi ii apartinem ei.

Sa lasam inca o urma de vag si pentru cei care nu au avut placerea sa descopere inca serialul.  Si sa mai adaugam ca adevarul ne apartine intr-adevar, el se construieste in noi, despre noi. Dar ne vom petrece o eternitate intrebandu-ne daca nu cumva este o minciuna, in absenta unei permanente confirmari a acestui adevar prin existenta sa  si in mintea celorlalti, nu doar a noastra.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Gustarea zilei

Criticilor mei

Puteti doar pete sa-mi aflati
Şi chiar sa ma-njurati de mama,
Ramanem totusi aliati: 
Atacul este o reclama!

Stefan Cazimir

Ne miscam si noi mai cu talent, tataie?

Acest articol nu contine plasare de produse, dar in el va fi vorba despre un singur produs care ne-a invadat ochii si urechile prin sticla colorata care decoreaza fiecare casa de roman. Celebrii covrigei cu vin, covrigei mai fini, denumiti Gran Papa. Covrigeii au devenit celebri nu datorita gustului (caci nu stiu cine s-a repezit sa-i guste), ci datorita unei reclame agresive si cel putin bizare. Un videoclip ce imita un hip-hop in reluare, cu alura de manea si cu vocea extrasa parca din Cosmar pe Elm Street, cunoscuta serie de filme horror. Un domn ce se agita ingreunat de kilogramele lantului de la gat si orbit de stralucirea din jur repeta aceeasi fraza plina de sex appeal: co-co-co-vrigei cu vin, co-co-vrigei mai fini. Apoi indeamna o domnisoara sa-i infulece, impingandu-i seducator pe gat.

Si uita asa ajungem la reclamele romanesti. Seductia joaca un rol important in acestea. De la gospodinele care atentau la postas in reclamele la detergent pana la ciocolata pentru copii ce se scurgea languros de pe buzele unei domnisoare pasionale, reclamele vor sa seduca privitorul si sa-l aduca in starea de a-i curge bale de pofta. Dar ceea ce reusesc cel mai adesea este sa-i aduca in starea de a le curge nervii din cap de iritare. O alta caracterista este complexitatea reclamei si decorul pompos si total neadecvat. Pateu la opera si un porc care urla Ficat, Ficat, detergent in insule exotice cu palmieri, soacre in serial si ligheane in cap pentru o apa plata si lista poate continua. Biscutii Gran Papa se prezinta privitorului intr-o scena desprinsa parca din Mondenii ce aduna cate o sfaraiala din J. Lo si Eminem. Si poate un pic din BUG Mafia. Dar in varianta caricaturala.

Stiu ca in tarile civilizate se face un studiu de impact pentru reclama produsului pe un lot experimental de potentiali clienti. Intre pui care zboara, porci care tipa si cantareti care sufera de laringita mi-e greu sa-mi dau seama din cine ar fi putut fi compus lotul experimental pentru reclamele romanesti.

Numele insa mi se pare cel mai potrivit. S-ar traduce biscuiti Tataie. Nu sunt la fel de durabili precum erau anticii biscuiti Albinuta, dar au tot viitorul inainte. Sau macar speranta.

Ce concluzie trage reclama: fin inseamna pentru fiecare altceva, pentru noi inseamna frageziti cu vin.

Ce concluzie tragem noi: obrazul subtire (fin) cu cheltuiala se tine. La asa buget, asa reclama.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Once upon a time

Ca niciodata un tinut de basm. Dar oare toate povestile sunt frumoase? Sau parti mari din ele sunt inspaimantatoare. Sa notam din impresiile acestui weekend descoperirea unui nou serial care arunca o perspectiva noua asupra povestii lui Alice, cea care a calatorit in Tara Minunilor. Plecam de la ipoteza ca Alice sufera de o boala psihica si isi imagineaza absolut totul. Dar chiar si asa, delirul are o insemnatate esentiala in vindecare. El este singurul care ne spune povestea autentica a bolnavului. Toate povestile sunt o fantasma. De ce luam numai partea frumoasa din ele? Ce facem cu partea infricosatoare, cu partea violenta, cu partea bizara? Le refulam si apoi reconstruim doar ceea ce am tinut minte. And they lived happely ever after. Voi urmari cu interes aventurile lui Alice cea adulta pentru a intelege mai bine boala de care suferea. Iar pentru cei interesati de continuarea povestii, exista si a doua carte denumita Alice in Tara Oglinzilor.

Sa revenim putin spre prezent si nu chiar in realitatea dura, caci si gastronomia este o fantasma. Tres Leches da frau liber imaginatiei. Alb si alb si alb. Dar gustul face totul. E o chestiune de fizica sa imbini lichidul cu solidul. Chiar metafizica. Asta pentru ca au trecut prin acest weekend si Sofocle, Platon, Arhimede si Newton. Cu ceva contradictii, nu asa lin.

A mai fost si un aer academic, uneori stam cu ochii pe stiinta pentru ca vrem sa devenim mai inteligenti. Alteori, pentru ca vrem sa-i cunoastem pe altii. Din cand in cand, pentru ca vrem sa facem o descoperire care sa revolutioneze lumea. Dar cel mai des, pentru ca nu avem altceva mai bun de facut. 

Dar vorba unui om celebru. Nu e nimic din cele traite care sa nu se fi intamplat deja. Doar ca nu ne mai amintim de ele. Si pot jura cu mana pe inima ca zilele acestea l-am vazut si pe Marele Iepure Alb.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Gustarea zilei

„Omul poate fi distrus, dar nu infrant.“

 Ernest Hemingway

Gustarea zilei

Marea revelatie nu vine, poate, niciodata. In schimb, e inlocuita de mici miracole zilnice, iluminari, chibrite aprinse pe neasteptate in bezna.
Virginia Woolf

Cati centimetri sa aiba brandu'?

M-am intalnit zilele trecute cu Garfield. Suntem cunostinte mai vechi, ne tot intalnim de multa vreme. Mi s-a parut ca era ceva schimbat la el. Parca nu era chiar el. M-a lamurit el cand mi-a zis ca si-a tras garderoba de iarna. Era crosetat. M-am mai linistit si parca l-am recunoscut. La fel de pofiticios ca intotdeauna, m-a intrebat ce am prin frigider. I-am spus ca am niste branza bleu, niste sparanghel si niste salata verde. M-a privit suparat si mi-a zis: da, branza cu ceapa n-ai?

A zis ca sare peste masa, lucru care nu-i statea deloc in obisnuinta, si ca sa-i fac o cafea. I-am facut si ne-am asezat la o vorba. El tolanit pe canapea, eu in fotoliu. Mi-a zis ca vrea sa ma roage ceva. Ca cica el a auzit ca eu m-am apucat de bloggerit si ca l-as putea ajuta. Zic, sigur, dar cu ce anume sa te ajut? Eu sunt de abia la inceput cu blogosfera. Pai, auzise el ca celebrul Chinezu si-a facut emisiune. Si ca el trebuie musai, de-ar fi sa se dea peste cap si tot ajunge la Brandu' lu' Chinezu. 

Eu stau, ma gandesc, ma perpelesc si imi pica fisa. Ii zic ca stiu o cale, ar fi o modalitate. Probabil ca daca ar fi acompaniat de o femeie frumoasa si talentata (eventual cu alte talente decat devoratul frigiderului), poate ca l-ar invita la emisiunea lui, Chinezu.

El, temator, imi spune ca nu crede ca cunoaste asa ceva. Il linistesc si ii spun ca eu cunosc. Claudia Croitoriu, de profesie actrita si de subprofesie talentata tricotoare de figuri celebre. Brandul ei se cheama Crochet by C&M. E un brand mic, cunoscut printre prieteni, dar foarte apreciat. Si, pe de alta parte, Chinezu nu a precizat cati centimetri sa aiba brandu'.

Ii spun totusi sa nu isi faca mari sperante si sa fie rabdator. Si el ce a facut? S-a dus repede si a mai dat cu gura la doi prieteni. Zic, sa asteptati voi mult si bine sa va invite Chinezu daca dati buzna cu turma peste el. Cica, nu, ca noi suntem o familie mare si putem sa ne trimitem un singur reprezentant. Pe Claudia. 

De la cetateanul turmentat la cetateanul european

Caragiale descria acum mai bine de o suta de ani o imagine a societatii romanesti pana in cele mai mici detalii. Tabloul pe alocuri hilar, pe alocuri tragic, nu ar fi fost complet daca intre toate chipurile numite si atribuite, nu ar fi aparut unul anonim: cetateanul turmentat. Confuz, derutat, are o singura dilema ce provine dintr-o criza de constiinta. El, presat de faptul ca se inchid urnele, doreste sa stie cu cine sa voteze. Alegerea este in insasi esenta ei una imposibila. Omul nu poate vota pentru ca nu are nici un reper despre ce se voteaza, despre cine candideaza, despre unde se indreapta. Precum scrisoarea ratacita pentru care el o gaseste, si el este la fel de pierdut. Nu stim cine este, incotro se indreapta, ce vrea sa voteze sau cu cine. 
La distanta de ani multi, in era civilizatiei postmoderne, cetateanului turmentat i-a luat locul cetateanul european. Identificat prin unitate, aderand la globalizare si infratit cu o familie mare: Europa. 2013 este Anul European al Cetatenilor. Anul viitor, intre 22-25 mai, vor avea loc alegerile europarlamentare. La fiecare 5 ani, cetatenii europeni isi aleg, prin vot direct, reprezentantii in Parlamentul European, care  le apara interesele in procesul de luare a deciziilor la nivel european. Institutiile europene depun eforturi pentru a sublinia importanta unei participari cat mai largi la viitoarele alegeri europarlamentare.
Va suna cunoscut? Dilema cetateanului caragelian pierdut in negura timpului renaste: noi cu cine votam?
Cateva aspecta merita atentia noastra pentru a nu reedita confuzia si deruta cetateanului mai sus amintit. Primul dintre el ar fi ce se voteaza aici? Painea noastra cea de toate zilele, benzina cea scumpa la vedere, nivelul de trai sau calitatea educatiei si sanatatii? 
Biroul de informare al Parlamentului European in Romania a lansat campania institutionala de informare pentru alegerile europene care vor avea loc in perioada 22-25 mai 2014. Campania are patru etape. Prima a inceput cu prezentarea sloganului "ACTIONEAZA. REACTIONEAZA. DECIDE" si isi propune sa explice noile puteri ale parlamentului European si modul in care acestea influenteaza viata cetatenilor europeni. A doua etapa, din octombrie pana in februarie 2014, se va concentra pe cinci teme principale - economia, calitatea vietii, locurile de munca, banii si UE in lume. A treia va fi campania electorala propriu-zisa, dupa care urmeaza faza finala, post-electorala, care va cuprinde si alegerea urmatorului Presedinte al Comisiei Europene de catre Parlamentul European, precum si inaugurarea noii Comisii Europene in urma aprobarii acesteia in Parlamentul European in septembrie 2014.
Al doilea ar fi cine candideaza aici. Circul mediatic care a inconjurat alesii europarlamentari nu a facut decat sa invaluie in ceata ceea ce inseamna aceasta functie. Este europarlamentarul un turist de lux? Fisa sa de post se refera la vizite regulate in citadela belgiana? Este aceasta functie un bilet la loto? Ce fac oamenii aceia la costum despre care nu vedem decat imagini si avem o senzatie de surdo-muti?
In cadrul unui sondaj, 67% dintre tinerii romani au raspuns ca probabil vor vota la alegerile europene din 2014, in timp ce 30% au raspuns ca probabil nu isi vor exercita optiunea in acest scrutin, in cadrul unui sondaj la nivelul UE dat publicitatii vineri la Bruxelles. Eurobarometrul indica si faptul ca tinerii din Romania sunt mai mult implicati in politica decat media la nivelul UE si mai dispusi sa ia parte ei insisi la procesul electoral.
Al treilea si cel mai important, incotro ne indreptam. Europa si-a deschis larg portile, dar noi continuam sa ne dam cu capul de ziduri. Cortina Rosie a cazut, Zidul Berlinului de asemenea, insa s-au ridicat altele noi. Unul dintre ele este zidul ignorantei.
"Niciodata gandirea n-are alt vrajmas mai cumplit decat vorba, cand aceasta nu-i vorba supusa si credincioasa, nimic nu arde pe ticalosi mai mult ca rasul".(I.L.Caragiale)

Pentru concursul Blogger European. Regulamentul campaniei aici 

Visand la o tocana de cartofi

E din ce in ce mai greu sa existi in propria ta oaza de onirism. Sa te scufunzi pur si simplu in ungherele mintii si sa sorbi literele lichide cu care se scrie visul. Frunzaream deunazi in metrou paginile unei reviste in cautarea unor cuvinte care sa-mi graiasca ceva, nu doar sa-mi hraneasca globul ocular. (mai exista si asa ceva chiar daca va minunati)

Si oscilam intre un interviu cu Cornel Ilie, solistul trupei Vunk si un inside in cel mai exclusivist eveniment al scuderiei italiene Ferrari. Intre atractia unui barbat irezistibil ce cauta paranormalul erotismului si amestecul straniu de motor si moda al unei masini (a carui fan sunt dintotdeauna la F1, dar numai in combinatia cu Michael Schumacher). Intre un barbat care spune "imi plac lucrurile pe care nu le vad", si o masina despre care se spune ca "este ca o femeie frumoasa: trebuie sa o astepti, pentru ca stii faptul ca, in cele din urma, te va face fericit" (Luca di Montezemolo).

Periferia mea a sesizat insa aproape cu ultrarosu un idice termic deosebit de ridicat si de lipicios navalind peste mine in cautarea unui mai mare spatiu decat permitea aria recurenta. Am intors capul din dorinta de a identifica genul si specia intrusului. Dar ceea ce m-a lovit miseleste in cavitatea nazala, destul de sensibila de altfel, a fost un parfum de tocana de cartofi. Infranta, am abandonat reveria si am produs o ultima reflectie:

Mai tineti minte reclamele la Camel din anii 90, cu barbatii aia bine facuti, semi barbieriti, imbracati in blue jeans si cu palarie, mandri in saua calului si strunind seducator o turma de vaci? Aia de ce nu te duceau, domnule, cu gandul la balega?

Probabil ca din cauza ecranul protector. Sau poate era doar o iluzie. Si tocana de cartofi este aroma vietii reale. Daca ar fi sa fim realisti, spunea Cioran, depresia ar fi singura oglinda autentica a realitatii.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Gustarea zilei

Sexul intre un barbat si o femeie poate fi minunat, cu conditia sa-ti faci loc intre barbatul si femeia potrivita

Woody Allen

Razboiul tenesilor chinezesti

Si a venit iar vremea impresiilor post weekend. Nu este nimic care sa opreasca timpul si nu este clipa care sa stea pe loc. Poate doar regretul sau nostalgia baladelor de alta data, vorba lui Francois Villon. Asta daca nu ne anima mai puternic impulsul clipelor ce vor veni. Dar sa revenim la oile noastre, care oi se inmultesc peste weekend in progresie geometrica (credeati ca o sa spun ca ciupercile dupa ploaie,nu?).

Ce ramane notabil dupa acest weekend. O poveste de exceptie, cea a lui August Rush. Nu e vorba de luna a treia din anotimpul varatic si nici de faptul ca ar fi grabita sau ca ar fi graba mare luna asta. Ci de emotia extraordinara a sufletului mut, de o legatura inconstienta ce trece dincolo de cuvinte si strabate anii si locurile in cautarea unei intalniri care s-a petrecut deja demult si si-a lasat amprenta uitata, dar imposibil de sters. August Rush, in regia lui Kirsten Sheridan (2007) este un film despre muzica sufletului si despre chemarea sufletelor ratacite. Nimic ultra spiritual care sa ne duca cu gandul la Elodia, ci doar o poveste imensa de iubire.

Sa mai notam apoi niste clatite brasovene, cu o mana generoasa de branza de vaci indulcita cu miere,  imblanzita cu accente marcante de rom, presarata cu un suflu de zahar vanilat si napadita de stafide aurii. Rulate apoi pe un pat tandru de lut ce suporta bine dogoarea cuptorului si intinate la final cu cativa stropi de miere. Imediat ce s-a rasfirat dogoarea, pofta si-a satisfacut pornirea amanata cateva minute bune.

Dar hrana cea de toate zilele de weekend a fost performanta. O analiza minutioasa a ceea ce face diferenta intre marii performeri care respira recorduri cu usurinta cu care noi oamenii de rand respiram oxigen si marii performeri care isi dau duhul pentru locul 13. Actiunea se petrecea la Campionatul Mondial de Natatie de la Barcelona, acolo unde in zile in care ochiul se minuna de viteza cu care apa nu reusea sa ajunga din urma bratele viguroase ce doborau record dupa record, cel mai bun record obtinut de Romania a fost clasarea pe locul 13 a lui Norbert Trandafir. Privita din afara, aceasta informatie nu transmite nimic. Privita la fata locului ne lasa fara speranta. Omul a muncit pana peste limitele posibilitatilor sale pentru aceasta performanta. A facut tot ce a fost omeneste posibil si chiar mai mult. Si cu toate acestea nu s-a putut apropia nici macar sa inspire dara lasata de marii performeri.

Si m-am gandit ca aici este vorba de gena. Sigur, romanii au uimit intodeauna prin faptul ca au facut performanta in slipi, in opinci, cu rachete cusute cu ata sau cu spade lipite cu scotch. Dar a inceput sa ne tradeze si gena. Samburele acela de genialitate care te duce inainte cand bratele obosesc, cand mintea cedeaza. O buna bucata de vreme a mers si ADN-ul tenesilor chinezesti. Dar acum a venit vremea Adidasului. Si ce te faci intr-o atare lupta? Te zbati o data, te zbati de doua ori, dar a treia oara te lasa materialul. Caci genetic nu a fost structurat pentru mai mult.

Gaudeamus igitur  si sa ne multumim cu altius, citius, fortius de  pe locul 13.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Gustarea zilei

"Sunt experiente carora nu le mai poti supravietui. Dupa ele, simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Caci dupa ce ai atins limitele vietii, dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuita isi pierd orice farmec si orice seductie."

Emil Cioran

N-am tras acoperisul pe casa

Toamna se instalase deja de zile bune si ploaia nu mai contenea. Noapte de noapte ma trezeam intr-o angoasa teribila. Ma temeam pentru acoperisul pe care ploaia ar fi putut sa-l dea gata si apoi sa ma inunde, sa se prabuseasca, ce cosmar! Intr-una din dimineti m-am hotarat. Gata, voi lua masurile necesare pentru a dormi linistita. Am dat un search si am gasit tigla metalica Metigla. "Cu noi esti acoperit complet". Adica exact ceea ce imi doream. Aceasta tigla se prezenta ca fiind optima, usoara, variata si mai ales durabila (durata de viata pentru acest produs este de 50 ani). Datorita straturilor speciale, tigla metalica e protejata impotriva coroziunii, fiind proiectata sa reziste la vant, la ploaie, la zapada abundenta, la incendii si chiar la cutremure. Deja ma mai linistisem putin. 

Am trecut mai departe. Materia prima: Tigla metalica Metigla se obtine prin profilarea tablei cu grosime intre 0.47 si 0.63 mm din otel zincat la cald, cu un continut de zinc de cel putin 275g/mp. 

Astfel, tabla are o foarte mare rezistenta la coroziune, un atribut foarte important pentru un produs de folosinta indelungata.

Cateva caracteristici tehnice:

Si putina distractie: Simulatorul de culori. Nu esti decis ce culoare sa alegi pentru acoperis? Esti perfectionist si doresti sa armonizezi culoarea tamplariei si a peretilor cu nuanta acoperisului?

Utilizeaza simulatorul pe care l-am creat special pentru a va ajuta in alegerea unei nuante de acoperis cat mai apropiate de dorintele dumneavoastra. Metigla este diponibila in 20 culori: 13 lucioase si 7 mate.

Sa nu uitam de partea estetica: Finisajele

finisaj

Pe langa tigla metalica, Coilprofil va ofera si gama de piese de finisaj care vin in completarea acesteia. Piesele de finisaj sunt necesare pentru asigurarea conditiilor estetice si functionale ale acoperisului.

Si Garantia: acordata de compania Coilprofil in conformitate cu normele in vigoare este de 10 ani. Aceasta garantie acopera riscurile aparitiei coroziunii in situatia defectelor de materie prima. Certificatul de garantie insoteste factura si materialele la livrare. 

Asadar, acum ca mi-am tras acoperis pe casa, pot spune somn usor si vise placute!

Maratonul sufletelor

Era o vreme indelungata de cand ziua se intalnea cu noaptea intr-o alergare continua, ramanea pe loc pe timpul noptii si apoi o lua de la capat. Bloc startul era din ce in ce mai alert, noaptea era din ce in ce mai scurta. Somnul nu putea odihni sufletul, noaptea nu putea ingadui un finish. 

El si ea se mai intalneau doar in spatiul stramt, dar infinit al noptii. Isi trageau cu greu suflul si uitau ce cuvinte sa-si spuna. Era doar o tacere al carei ecou se spargea de peretii care nu fusesera niciodata la maraton. Ei erau acolo de veacuri. 

Incotro alergau? El alerga primul. Inaintea lui se intindea viata. Intindea mana sa apuce cat mai mult din ea si apoi viata mereu ii aluneca prin degete si se strecura cu un pas inainte lui. El se enerva si se ambitiona si mai tare sa alerge mai repede. Mesteca repede, caci nu avea timp pentru lucruri marunte.

Ea alerga dupa el. Inaintea ei era el. Intindea mana sa il apuce, dar el alerga din ce in ce mai repede. Ea nu vedea ce este inaintea lui. Il vedea doar pe el. Ea nu mai apuca sa mestece, inghitea nemestecat. Din cand in cand ea se ineca si el era nevoit sa se opreasca. Se intorcea si ii spunea: hai mai repede. Si ea continua sa alerge.

Unde era capatul acestui maraton? Niciunde. Caci maratonul era un cerc. Dar ei nu apucasera sa vada inca, caci ochii lor priveau mereu catre orizont. 

Apoi el a vazut ceva ce i-a atras atentia. Si s-a oprit brusc. Ea s-a oprit in spatele lui. Viata nu era la capatul maratonului. Viata se derula putin cate putin chiar in timp ce alergau. Viata alergau impreuna cu ei. Dupa ei. Pana cand avea sa-i piarda din priviri. Si apoi ei ar fi ramas singuri.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Curcubeul de luna

Mergeam cu capul in pamant. Era noapte, o noapte greu de deslusit. Umbre treceau pe langa mine in stanga si in dreapta. Era greu de citit chipul lor, framantarea lor sau daca inca mai respirau. Era o lume fantomatica si in aer pluteau inca ramasitele a ceea ce fusese viu. Cand se asternuse tacere? Cand adormise viata? Cand noaptea trasese o cortina care de abia mai rasufla?

Gandurile imi fugeau ametite. Ploaia se oprise si lasase in urma ei ecoul unor picaturi care s-au resemnat la intalnirea cu caldaramul.

Vantul nu scotea nici un sunet. Stelele se ascundeau dupa nori, iar norii deveneau una cu intunericul. O raza de lumina se furisa in coltul ochiului. Te indemna sa cauti cu privirea locul de unde izvora. Printre nori, isi facea loc luna. Glaciara, eterna, giganta. Cu aceeasi melancolie adanca, cu aceeasi nepasare dintotdeauna, cu aceeasi singurate.

Doar ca in seara asta nu era singura. Era incoronata. Un curcubeu isi impletise bratele in jurul ei si o tinea strans. Luna parea putin stinghera, avea o zambet timid. Nu era obisnuita sa aiba musafiri la cina. Si nici oaspeti in visele ei. Mai ales, nu era obisnuita cu culoarea.

Palida, luna atingea acum cu degetele ei viata. Curcubeul radia viata si noaptea se aprindea cu blandete. Povestile capatau suflet, iar intunericul isi aprindea veioza. Se pregateau povestile de seara. Se soptea o rugaciunea. Se aprindea speranta pentru o dorinta.

Luna nu mai era singura. Asa cum Micul Print gasise vulpea sa-i tina companie si o imblanzise, luna gasise curcubeul. Este posibil ca el sa fi fost dintotdeauna acolo?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Sursa foto

Gradina de dincolo de lume

Am avut sentimente contradictorii weekendul asta. As fi putut sa jur ca am facut salturi temporale. Am crezut pentru o clipa ca a venit Revelionul. Cand am deschis ochii, se intindeau cand cuprindea fata de masa, sarmale, salata de boeuf, sorici, braduleti, cornulete si alte bunatati specifice celei mai lungi nopti dintre Ani.  Si nu era nici macar Haloween sau 1 aprilie. Era doar o adunare de sezon cu aer festiv. Si cu un invitat de marca afisat la patru ace. Chit ca nu mergea decat in patru labe, hai doua daca ofereai o miza mare.

Apoi o adunatura de fructe uscat ce iti pune rabdarea la grea incercare. Cu chip exotic, cu miros patrunzator, se coace lent si fara griji nici mai mult, nici mai putin de 2.30 H. Timp in care poti sa mananci, sa te benoclezi la usa cuptorului, sa dai cu aspiratorul, sa iti pui parul pe bigudiuri, sa canti sau sa speli vasele. Oricum, tot termini inainte. Expresia "a meritat sa astepti atat" nu cred ca te face mai rabdator data viitoare.

Un mic slalom stiintific printre enigmele depresiei cronice si inca o adunare cu trimiteri nostalgice la anii de liceu. O nostalgie mai degraba inchipuita ca sa nu se treaca la stergerea anilor o data cu estomparea amintirilor. Adolescenta este supraestimata, iar viata adulta este subestimata daca ajungem sa tanjim dupa adolescenta.

Si o poveste despre viata unei printese, Lady Diana. Una dezamagitoare, care nu a prins nimic din stralucirea si fastul unei asemenea vieti. Imi imaginez ca si suferinta sau tristetea unei printese raman fastuoase si stralucitoare. Un film cu hamburgeri, mers in picioarele goale, tras cu aspiratorul si spalat vase. Filmul, in regia lui Oliver Hirschbiegel, este povestea unei Diana, dar nu a Printesei Diana.

Ramane insa o fraza demna de retinut: Undeva afara, dincolo de ce e bine si dincolo de ce e rau, exista o gradina. Acolo ne vom intalni. (poetul persan Rumi)

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Baiatul si patura de vise

A fost o data ca niciodata un baiat. Inca de cand se nascuse, primise in dar o patura care il proteja de tot ceea ce este rau, de visele urate, de frica, de spaima, de suferinte. Dar pe masura ce baiatul crestea, patura capata din ce in ce mai multe gauri. Prin aceste gauri intrau tot mai des toate lucrurile inspaimantatoare de care baiatul fusese ferit pana atunci. Speriat, intr-o zi, baiatul lua patura si se duse la bunica lui. Ii arata gaurile ei si o ruga sa o coasa. Bunica ii raspunse: eu nu pot face asta in locul tau, dar impreuna am putea reusi. Si baiatul isi facu curaj si se apuca sa coasa gaurile una cate una. Unele erau cusute mai rezistent, altele se mai descoseau. Dar el lua mereu acul si ata si o cosea la loc.

Cu totii primim la nastere o astfel de patura. In mod inevitabil, viata face in asa fel incat ea se rupa. Si fiecare ajunge sa fie fata in fata cu gaurile propriei paturi. Cand eram mica aveam o astfel de patura. Nu plecam nicaieri fara ea, ea ma apara de intuneric, de frig, de monstri, de febra, de zgomotele infricosatoare etc. Imi aduc perfect aminte ziua in care ea s-a rupt pentru prima data. Era o zi ca orice alta cand am privit-o si am vazut gaura. Primul gand care mi-a trecut prin minte a fost ca o sa pot ascunde gaura. Si am continuat sa zambesc. Dar stiam ca ea este undeva acolo. Si ca se va face din ce in mai mare. Ca nu va disparea niciodata. Apoi mi s-a facut frica. Dar am ales sa pastrez secretul. 

Intunericul a devenit din ce in ce mai adanc, frigul din ce in ce mai patrunzator, monstrii din ce in ce mai mari si zgomotele din ce in ce mai asurzitoare. Am fugit cu patura plina de gauri la mama. Sigur ar fi stiut cum sa o coasa, ce sa ii faca, cum sa o repare. Si totul ar fi revenit la normal. Dar, mama nu era nicaieri. Toate camerele erau goale si eu am ramas plangand cu patura in mana. 

Apoi s-a auzit undeva in departare ecoul soaptelor ei: curaj, copilul meu, te-am invatat tot ce aveai nevoie sa stii, impreuna o putem coase. Curaj! Ata este increderea de care ai nevoie, iar acul esti tu. 

Si am ascultat iar si iar soaptele care deveneau din ce in ce mai vii. Si am luat ata, un fir lung si am inceput sa cos. Patura nu arata prea grozav, dar nu mai avea gauri. Puteam fi din nou in siguranta cu ea. 

Adevarata valoare sta in lucrurile simple!

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.

Gustarea zilei

You could go the distance
You could run the mile
You could walk straight through hell with a smile

You could be the hero
You could get the gold
Breaking all the records they thought never could be broke

Standing in the hall of fame
And the world's gonna know your name

The Script, Hall of Fame

Gustarea zilei

"Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. Ce, cand ţi-a fost bine, cand te-ai inchis in casa cu femeia ta, ai urlat ca eşti fericit? Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta."

Marin Sorescu

Gustarea zilei

"Cause I got time while she got freedom"

The script, Breakeven

Apocalipsa pe dos

Ieri s-a anuntat noul update al apocalipsei: 23 august 2013. Un foc nimicitor va mistui toate vietatile de pe Pamant, iar pe planeta pustie va fi o liniste apasatoare. Aceasta este viziunea pe care a avut-o celebrul calugar rus Rasputin, preferatul tarinei Alexandra, la inceputul secolului trecut. Rasputin ar fi prezis ca fortele crestine se vor alia intr-o noua cruciada impotriva celorlalte religii, in 2007, iar un milion de suflete vor pieri intr-o singura bataie numita „Marele Macel“. 

Totusi nu stiu ce sa zic despre acest domn Rasputin. Inseamna ca nu a vazut marile macele de la cozile de zahar si ulei de pe vremea lui Ceausescu, nu a vazut cruciadele pentru banane si pui si mai ales linistea apasatoare care plutea in magazinele pustii. Daca asa arata Apocalipsa, noi am trait-o deja.

Ne-am obisnuit sa traim cu apocalipsa, Hollywood-ul ne-a aratat deja toate scenariile posibile, cred ca la unele dintre ele nici macar Dumnezeu nu s-a gandit. Cel mai recent film care mi-a atras atentia avea o viziune proprie asupra sfarsitului lumii: pe dos. Stim cu totii varianta in care sfarsitul vine din cer, de sus in jos, totul este bombardat si fiecare fuge care incotro. Dar varianta in care totul vine de jos in sus cum va suna? In care salvarea lumii inseamna o calatorie in miezul pamantului?

Pe masura ce o naveta creata special cu toate cele  patrunde in miezul pamantului, te cuprinde claustrofobia. Te gandesti ca nu te-ai duce acolo nici daca ar fi o simulare pe computer doar. Nici nu stii cum e mai bine, sa iti cada din cer in cap focul sau sa te inghita din mers. The Core, in regia lui John Amiel (2003) propune ideea unui termen limita al Pamantului. Ranit el insusi dintr-o incercare de a experimenta apocalipsa doar de dragul adrenalinei. Sigur ca pierderile colaterale sunt numeroase si din "zece negri mititei" ca s-o citam pe Agatha Christie mai raman doar 2. Care insa in mod uluitor revin din infern si scapa cu viata.

Mi s-a parut o metafora buna faptul ca suntem atat de ocupati sa ne ferim de pericolele din exterior ca uitam de unde vine cel mai prolific sfarsit: din interiorul nostru.

Dar totul e bine cand se termina cu bine. Zicea Shakespeare. Si el nici nu stia ce va fi peste cateva sute de ani. Dar prefera sa-si traiasca clipa mai degraba decat sa se pregateasca pentru apocalipsa.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Gustarea zilei

"Daca te rogi sa ploua , trebuie sa te descurci cu noroiul pe care il aduce ploaia."

Denzel Washington 

Ploua infernal ...cu pungi de plastic

Inceputul romantic v-a dus probabil cu gandul la Paula Seling, la iubire si la mansarde. La serile in care picaturile de ploaie se scurg pe pervazul ferestrei fara a mai avea rabdare sa-si traga rasuflarea. La dupa-amiezele in care aceleasi picaturi transformate in bolboroci matura trotuarele si dau pentru cateva minute un sentiment venetian. La diminetile cand sunetul ploii de afara te imbie sa-ti continui somnul incarcat de vise sau sa te invita sa o iei la goana in picioarele goale cantand. Asta doar daca ti-au placut foarte tare Fred Astaire si Ginger Rogers, atat de tare incat sa te risti cu umbrela dar fara pantofi. 

Dar despre ce ploaie vorbim noi aici? Despre ploaia binefacatoare care stinge setea pamantului sau despre faptul ca in ultima vreme ploua cu orice. Deunazi, priveam o transmisie foarte proasta a unui meci de fotbal si pareau a fi in teren cel putin 2-3 mingi. Cum dioptriile nu ma ajuta (ca nu le am), am cascat ochii si mai mari. Iluzia optica era intretinuta si de faptul ca toate se miscau. La un prim-plan am dezlegat enigma care pacalea simtul ochiului. Ploua cu pungi de plastic, venite de nicaieri, din inaltul cerului, pungi clasice, pe care pe vremuri le numeam de un leu, ne-ecologice desigur. Nimeni nu se catadicsea de ele, ele nu se catadicseau de nimeni. Traiectoria era eleganta si se invarteau printre si impreuna cu jucatorii precum dansatorii de vals la dansul sportiv. Mi-am spus: convietuirea om-natura a ajuns la o asa simbioza incat trece neobservata. Nu era la noi, caci atunci nu m-as fi mirat deloc. Noi convietuim de minune cu tot ce sade sau misuna pe natura. Chiar ieri un catel naturist (adica comunitar) socializa olfactiv cu coada fustei mele. I-am zambit, nu am vrut sa-l determin sa socializeze si oral.

La noi ploua cu de toate. Ploua insa si la altii dupa cum am vazut.

Dar va mai aduceti aminte cand zborul brav al unei pungi de plastic s-a ridicat la rang de arta? In American Beauty, in regia lui Sam Mendes (1999). Un moment de banalitate s-a invaluit intr-o anume vraja data de perseverenta de a nu se prabusi, de a nu renunta.

Am putea face lucruri frumoase cu situatii banale. Si atunci infernal ar deveni de-a dreptul pasional. Dar sa folosim totusi pungi de hartie.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Cai verzi pe pereti albastri

Ati pierdut vreodata ceva pentru care ati muncit mult? Si apoi ca prin minune s-a sters, a disparut, a fost ca si cum n-ar fi existat? 

Se intampla prin viata sa mai si pierdem. Din neatentie, din nedreptate, din neglijenta si multe alte ne-uri. Intrebarea este ce facem dupa ce am sesizat pierderea si am declarat-o nula. O varianta ar fi sa murim de ciuda si scotem flacari pe nari de draci. Sa ne gandim la o conspiratie a universului care unelteste impotriva succesului nostru. Sa ne gandim la destinul fatidic care ucide bucuria marunta. Sa ne gandim la legea lui Murphy si sa ne asteptam sa fie si mai rau. Sa pierdem si mai mult.

O alta varianta este sa intram in hibernare. Sa ne hotaram sa pedepsim universul prin adormirea vigilentei noastre. Sa ii croim una peste fata destinului printr-o lepadare de orice initiativa. Sa rasturnam legea lui Murphy si sa-i aratam ca nu ni se poate intampla nimic daca nu facem nimic. Sa purcedem catre o amortire a simturilor, catre o decadenta a curajului. 

Sau mai exista o a treia varianta. Sa o luam de capat. Cum, dupa ce universul ne-a umilit luandu-ne bruma de munca depusa cu sudoare? Dupa ce destinul ne-a injosit aratandu-si superioritatea divina prestabilita? Dupa ce furia ne-a macinat pana in adancul sufletului si tristetea ne-a invadat narile cu mirosul esecului? Dupa ce l-am ridicat in slavi pe Murphy pentru ca a facut lege din ghinion?

Da, dupa toate acestea o putem lua de la capat. Daca tot mergem in cautare de cai verzi, macar sa ne luam dreptul de a-i picta noi. Sisif a ridicat la rang de legenda aceasta ratiune a unui necontenit inceput. Dar el avea o mare problema. O data ce ajungea sus, uita ce are de facut mai departe. Ideea nu este de a gresi la nesfarsit si a repara intru eternitate greseala. Ci de a invata din greseala si de a ocoli cu eleganta data viitoare greseala. 

Sa ne ridicam precum pasarea Phoenix din propria ei cenusa si sa pornim la vanatoare de cai verzi pe pereti albastri. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina