Cucuiul din pomul cunoasterii

Traim in epoca vitezei. Deci, si cunoasterea de sine se face pe repede inainte. Fie ca se numeste dezvoltarea personala, training, coaching, hipnoza sau alte cele. Asta implica si ideea ca facem ceva, dar nu stim neaparat ce facem. Intr-un fel e ca si cum ne-am duce pana in Cosmos in speranta ca vom admira stelele. Dar, surpriza, acolo e intuneric. 

Asa ca m-am gandit sa vorbim putin despre ce inseamna cunoasterea de sine. Sa plecam de la premisa ca nu este printre cele mai placute sau dorite lucruri. A trai in ignoranta sinelui este foarte comod. A nu sti decat numarul de la pantofi si cu ce topping iti place pizza este nemaipomenit. A ajusta sinelui draperiile sociale sau religioase este nemaipomenit. Vei stii mereu ce e bine si ce rau, ce ai de facut in fiecare etapa din viata ta. A retrage total orice cunoastere a sinelui, fie ea si artificiala, nu este o solutie prea fericita.

Dar sa ne intoarcem la a cunoaste. Socrate spunea ca ceea ce stiu este ca nu stiu nimic. Exista adevar in ceea ce spune, in sensul ca ceea ce este inconstient imi ramane necunoscut. Continuarea ar putea fi insa: dar as putea afla. Vrea sau aflu? Grea intrebare si greu raspuns.

Cunoasterea de sine vine ca o o avalansa. Sunetul te infioara, imaginea iti patrunde retina, iar suflul iti zbarleste pielea. Daca nu te dai la o parte, ai toate sansele sa fii imbrancit. Dar daca ramai acolo, dupa socul initial, vei simti o familiaritate extraordinara. Pentru ca este o parte din tine. Ceea ce parea strain si infricosator, cunosteai deja. Doar ca se instrainase de tine intre timp.

Ce ai putea afla despre tine? Ca esti o fiinta imperfecta ca toate celalalte, ca ai dorinte care nu se pastreaza intotdeauna la patru ace, etic vorbind, ca vrei cu ardoare sa iubesti, ca te temi sa urasti, ca te ingrozeste singuratatea sau te inspaimanta iubirea. 

Cunoasterea de sine este precum un cucui. Te loveste, se umfla, te doare, dar apoi nu mai uiti nicioadata ca a fost acolo.

Ce spuneti, serviti la micul dejun o portie?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

O iubire de-o vara

Si s-a stins iubirea noastra, floare albastra, floare albastra. Asa ar fi spus Eminescu nostalgic si cu regrete tarzii. In cazul de fata, floare este un crin. Parfumat, care si-a raspandit aroma precum reclama aia la cafea care pune la picioarele ei toata casa printr-un simplu abur. Pesemne ca aburul a patruns si in narile cavalerului neinfricat si acesta, inhalandu-l, s-a trezit vrajit de duhoarea lui.

Iubirea care se naste din confuzie produce multe sechele pe constiinta. Incearca multe cai: tandretea care se sparge pana la urma din cauza dormitului spate in spate, blandetea care se scurge pana la urma pe gaura cheii labartite de atata privit, ironia fina care da nas in nas cu mitocania crasa si se lasa pagubasa, datul cu pumnu in masa care se propteste in musamaua ce urmeaza sa fie disputata la partaj, strigatul in gura mare, speranta sa moara si capra celuilalt si in cele din urma arma finala, ucigatoare, ireversibila, indubitabila: demisia. 

Ruptura se produce fara simtul tacerii si fara a renunta la zestrea nascuta din amor. Cine mai cotrobaie printre cearsafuri, cine mai cauza dovezi ale autenticei uniuni, cine mai da exemplu inocenta furata si naivitatea calcata de pervesiune. 

O iubire cu sila se numeste bulimie. Infuleca tot si varsa pe apucate. Apoi se jura ca nu va mai pune gura pe nimic. Sa moara si nu va mai pofti. Pana la prima picatura de slanina ce face ochii sa sclipeasca si gura sa musteasca. 

Politica se face din iubire? Nu, politica se face din jertfa, sacrificiu. Acela de a te tavali cu un altul si de a simula orgasmul pentru a trece motiunea de cenzura. Apoi, cu pantalonii in vine, urmeaza tragedia de a fi fost victima unui viol. De buna cuviinta, la buna vedere, cu buna stiinta.

Pastrandu-si eticheta feminina promiscua primita dintotdeauna, politica pute a imprevizibil si se indragosteste la prima vedere ori de cate ori simte valul schimbarii.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Start scandovision

Ne dam seama ca se apropie Eurovisionul dupa doua lucruri: niste oameni striga "Hotul" la tv si alti oameni promit ca vor castiga marele premiu. Nici anul acesta nu este lipsit de peripetii. O disputa se poarta intre Gabriel Cotabita, celebrul trubadur al noptii albastre si Naomi, celebra cantareata refugiata prin alte tari.

Se pare ca juriul a hotarat ca noaptea s-a incheiat si ca distinsul domn care transpira mereu de la emotie ar trebui sa sada acasa la el si sa priveasca lupta darza din fata televizorului. Domnul s-ar fi suparat pentru ca ar fi fost repudiat in favoarea lui Naomi. Acum, daca problema este ca delicata domnisoara a fost odinioara un domn, inseamna ca nu suntem cu nimic departe de rusi si de homofobia pe care indelung nenumarate voci au criticat-o. Dilema nu consta in travestirea sexului, ci in cea a vocii. 

Cum nu am avut inca sublimul gest de a asculta melodia, pot doar sa-mi inchipui ca respecta minimul bunului simt. Adica contine note muzicale. In ceea ce il priveste pe celalalt domn, se pare ca l-a ajuns din urma celebrul refren "Poate tu esti sansa mea, te rog Domnisoara nu pleca".

Au mai intrat in categoria victime colaterale Matilda Pascal Cojocarita, Ozana Barabancea. In timp ce unii acuza miscari metafizice care i-au eliminat din cursa, mai sunt si altii acuzati de lipsa de chimie. 

O a doua chestiune tipic romaneasca este afluxul de optimism. Cineva tot striga in gura mare ca va castiga marele premiu. Sigur, pe masura ce ne apropiem de concurs, apar conspiratiile si defectele la sonorizare care vor impiedica succesul si vor arunca cu noroi in melodia ce era castigatoare. In plus, romanul crede cu tarie in ciorba reincalzita a doua oara. Asta, dupa ce a incercat nenumarate retete de felul doi care au dat gres rasunator. 

Ce invatam din aceste framantari ale unei industrii muzicale aflate in tranzitie? Ca romanul nu stie inca ca la masa bogatilor singurul loc ramas e in picioare. Ca romanul spera ca va da lovitura cu umila si onesta inocenta, in timp ce se poarta de ani de zile ipocrizia si buna intelegere politica. Ca romanul spera ca va veni din fundul Europei si opincile sale roase de la atata drum vor impresiona si vor putea concura cu pantofii Manolo Blanik purtati pentru prima oara.

Sa speram, dar la ce sa speram? Se aude ca exista posibilitatea ca Romania sa fie exclusa, intrucat nu s-a achitat la timp taxa de participare. Ah, asta le-ar pune vrei, nu vrei, la toti pofta-n cui si s-ar putea simti toti castigatori. Vorba baronului de Coubertin, stia el ce stia. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Tsunami-ul din camasa

Un weekend viclean, o lupta intre etern si efemer, intre cuvinte care inalta si cuvinte care ucid. Dar mai ales o lupta despre cum iubim. Bland, rabdator, cu speranta, nobil si ingaduitor. Sau tiranic, impulsiv, pierduti, machiavelici si fara indurare.

Iubirea ne invata sa il primim pe celalalt, sa credem ca putem trai impreuna cu el, dar sa aflam de fapt ca nu putem trai fara el. Iubirea ne invata sa uram. Sa il distrugem pe celalalt in speranta ca ne vom regasi pe noi insine. 

Iubirea adevarata este libera. Ea il lasa pe celalalt sa existe, sa fie plin de defecte, sa poata pleca. Dar aceasta iubire doare. Asa ca manufacturam una mai avansata. In care celalalt este o prelungire a noastre, in care ochii lui ne mistuie, in care gura lui aprinde pasiunea noastra, in care urechile lui sorb cuvintele noastre. In care el ne inghite pe noi, doar pentru a-i sfarteca burta apoi si a ne scoate de acolo.

Iubirea nu exista decat in masura in care descoperim ca noi existam, fiecare in parte.

Sa amintim din impresiile de iubire ale acestui weekend. O poveste sublima despre puterea de a lupta cu moartea. Nu cand aceasta iti da fiori la ani distanta, ci cand iti sufla in ceafa. "Cancerul, dragostea mea" este o declaratie de iubire facuta mortii. Voi reveni si cu alta ocazie cu detalii despre aceasta carte autobiografica.

O poveste cu aroma de vanilie, invelita in frisca si daruita la final foietajului capricios. O iubire de sine cu un sfarsit tragic, dar glorios. Un sacrificiu culinar pentru apetitul celor nesatiosi denumit cremsnit.

O poveste pasionala despre iubirea dintre doua femei (La vie d'Adele, regia Abdellatif Kechiche, 2013). Despre tandrete, senzualitate, suferinta, violenta, ura. Despre viata asa cum e ea in realitate. Al dracului de complicata. Controversata cu totul, in fiecare clipa a ei. 

O poveste trista despre nobletea iubirii si batjocora adusa de viata ei insasi. Despre femeia "usoara ca un fulg" si despre barbatul impovarat de teama de a iubi. Despre crima ca o ultima si absoluta declaratie de dragoste in opera Rigoletto, in regia lui Stephen Barlow, in Chicago-ul anului 1929. 

Si as mai avea cateva indicii ale iubirii neasemuite. Cat de mult sa-ti iubesti blugii incat sa-i porti si la opera asortati cu pantofii de bairam scosi din dulapul cu obiecte stralucitoare?

Cat de multi sa iubesti Facebook-ul incat sa nu te poti dezlipi de ecranul cu litere aleatorii?

Cat de mult sa iubesti politica incat sa faci tot neamul germanic o specie de dislalici?

Si o ultima declaratie indubitabila de amor, o burta imensa, ce se revarsa amenintator, ca un tsunami din camasa ce nu mai suporta presiunea pasiunii. 

L'amour est l'enfant de Bohême,Il n'a jamais, jamais connu de loi; Si tu ne m'aimes pas, je t'aime; Si je t'aime, prends garde à toi! Prends garde à toi!

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Amintiri din viitor

Acum ceva vreme am vazut un serial care se numeste Flash Forward. Tradus la noi "Amintiri din viitor". Tema era una foarte interesanta. Intr-un anumit moment, intreaga omenire are un black out si apoi cand se trezesc, au fiecare cate o viziune din propriul viitor. Cum viziunile nu erau dintre cele mai placute, cineva vedea cum va fi impuscat, altcineva cum isi va insela sotia etc, toti depun un efort urias pentru a evita implinirea profetiei pe care nu a cerut-o nimeni. Este simplu de ghicit ca viitorul ramane acelasi. 

Se pune intrebarea: este destinul nostru premeditat? Si atunci de ce mai traim daca suntem simple marionete ale sortii capricioase?

Putem spune despre black out, ca si despre vis, ca este o scufundare in inconstient. Asadar, viitorul nu este scris in stele, ci este insemnat in interiorul nostru si in mod special in dorintele noastre. Nu destinul ii impingea catre implinirea profetiei, ci puterea propriei dorinte inconstiente. 

Nu ne putem opune inconstientului atata timp cat el ne orbeste si plutim in intuneric. Nu ne putem cunoaste viitorul atata timp cat el este supus orbecaielii si este sedus de neprezavut. Nu putem lupta cu dorintele noastre atata timp cat ele ne declara razboi si devin un inamic invizibil. 

Putem face insa lumina. Pentru asta este nevoie de curaj. Sa infruntam acele momente inspaimantatoare in care nu suntem nicaieri, in care nu stim cine suntem sau ce ne dorim. Sa acceptam senzatia de pierdere si sa ne lasam dusi pana in strafundurile unui haos ce seamana pe alocuri cu infernul. Sa credem ca nici o clipa nu uitam drumul inapoi spre noi insine si ca usa pe unde am intrat ramane deschisa.

Sa intelegem din cele scrise mai sus ca ne putem controla viata singuri? Ca depinde de noi directia viitorului? Ca nu exista forte obscure care sa ne devieze de la ceea ce ne-am propus?

Sa credem ca daca acceptam ceea ce suntem, nimic din noi nu va putea tasni cu atata putere incat sa ne orbeasca.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Cum iti asterni, asa te trezesti

Daca ati trecut macar o data prin zona Garii de Nord, cu siguranta stiti la ce ma refer. Este cartierul rezidential neoficial al oamenilor strazii. Parculetul din fata garii functioneaza ca zona de relaxare, centru de distractii si toaleta publica. Vara este imposibil sa treci pe acolo. Risti sa te imbolnavesti de hepatica doar traversand parcul. 

Cum au ajuns oamenii acestia acolo? Nu stiu daca stie cineva, dar stiu ca isi revendica clar teritoriul si nu il parasesc sub nici o forma. Marea majoritate sunt tineri, cu toate posibilitatile de a evada dintr-un capat al vietii inchis. Dar daca ii veti privi cu atentie, veti afla cu suprindere ca se simt bine acolo. Aceea este viata lor.

Oamenii tind sa ii priveasca cu repulsie sau cu mila. Unii isi fac griji pentru ei. Altii le doresc sa dispara de pe fata pamantului. Dar ceea ce este cel mai important de retinut este faptul ca ei nu doresc altceva.

Poti impune cuiva sa renunte la libertatea anonimatului pentru a intra in prizonieratul unei vieti presarate cu nume, cifre, responsabilitati, drepturi? Poti forta un om sa se ridice din mizeria in care a decazut, dar in care se simte protejat de tot ceea ce inseamna viata?

Acesti oameni traiesc intr-o lume paralela. Lumea lor cuprinde franturi de lumina din razele soarelui, picaturi marunte de ploaie, bucati mari de noroi si strigoi inspaimantori. Oamenii din jurul lor sunt acesti strigoi. Cei care i-ar putea intreba cine sunt, de unde vin, ce fac cu viata lor. 

O mana intinsa este o condamnare la moarte pentru ei. Este sfarsitul vietii lor asa cum si-au imaginat ei ca vor supravietui. 

Acesti oameni nu au nevoie de mila sau repulsie. Au nevoie sa afle din nou cine sunt. Caci a trecut atat de multa vreme de cand au uitat, incat nici macar nu se mai pot intreba. Acesti oameni au nevoie de nume. Au nevoie de o istorie. Au nevoie de un nou certificat de nastere.

Este insa oare posibil acest lucru? Te poti naste de mai multe ori?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Boala ca o palma data vietii

S-a iscat un nou scandal legat de scoli. De data asta in vizor sunt scolile speciale. Acolo unde o mamica spune ca fetita ei, diagnosticata cu sindrom Down, a fost maltratata de cadrele didactice, suparate pe faptul ca fetita nu este suficient de sedata si le deranjeaza. 

Sa cautam adevarul ar fi o calatorie demna de Don Quijote. Sa stabilim vinovatii este rolul altora care se ocupa deja cu asta. Dar ceea ce mi-a atras atentia este afisul campaniei initiate in urma acestui incident. 

Dizabilitatea nu se trateaza cu bataie si sedative. Fii vocea copilului tau!

Daca ati citit ceva despre inceputurile psihiatriei, v-ati fi dus cu gandul acolo. La azile pentru bolnavi, sedati mai tot timpul si potoliti cu bataia atunci cand deveneau agresivi. Suntem in sec 21, intr-o tara care face parte din Uniunea Europeana. Alaturi de alte tari, precum Suedia sau Danemarca, unde exista institutii care se ocupa de recuperarea si integrarea copiilor cu dizabilitati la un nivel foarte satisfacator. Unde acesti copii devin adulti care merg la serviciu si la cumparaturi. Unde oamenii nu se impart in doua categorii, iar educatia nu contine in vocabular cuvinte din primitivul psihiatriei. 

Faptul ca exista aceste doua cuvinte este cel mai bun indicator ca nu suntem departe de vremurile de aur, in care a avea si fiinte atinse de imperfectiune era o atingere rusinoasa adusa statisticilor. In vremea in care nu se stia absolut nimic despre modul in care putem intampina dificultatile, putem depasi obstacolele, putem gasi o cale fireasca pentru fiecare in parte. 

Nu cred ca mai suferim de o slaba pregatire teoretica. Dar cred ca suferim in continuare de o lacuna uriasa in pregatirea sufleteasca. Pentru ca in timp ce mintea creste cu fiecare litera, sufletul are nevoie de radacini curate. Iar la noi este multa mizerie, ramasa acolo de atat de multa vreme incat s-a pietrificat.

Sufletul pietrificat nu se trateaza nici el cu bataie si sedative. El este la limita incurabilului. Poate doar o rememorare a traumei sale originare sa-l invie. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Depresia monahala

Am asistat zilele trecute la o desfasurare de forte pentru a gasi o adolescenta ce a disparut. Adolescenta este o etapa ingrijoratoare in sine, supusa imprevizibilului, tristetii, efervescentei si mai ales pierderii controlului. Ceea ce atragea atentia in toata povestea era ideea de disparitie. O fata care a pornit pe drumul ei obisnuit si apoi s-a evaporat pur si simplu la mijlocul lui. I s-a pierdut urma, i s-au pierdut gandurile, i s-a pierdut povestea. Dar ceea ce soca realmente era descrierea acesteia: olimpica, linistita, cuminte. Parea definitia unei utopii. Si in mod cert parea definitia unei suferinte.

Intre timp fata a aparut. I s-a luat urma, i s-au gasit gandurile, i s-a reconstituit povestea. Opinia publica a transformat-o rapid in breaking news. Acum, fata a venit cu o nota cel putin dramatica a povestii. Batuse din poarta in poarta la mai multe manastiri. Voise sa se calugareasca. Randurile sunt impartite. Oamenii sunt fie siderati si furiosi pe alegerea caii religioase, fie infierbantati si admolestanti la adresa societatii marsave care nu ii permit fetei apropierea de religie.

Religia a fost si va fi mereu un subiect delicat. Apropierea de religie este intima si profund interioara. Nu este o exibitie gen catedrala neamului nemuritor si nu este o demonstratie gen parada anti-homosexuali. Acelea sunt acte pur omenesti. Nu au nimic dumnezeiesc. Sunt pline de trufie si de ura.

Dar ceea ce pierdem din vedere aici este altceva. Nu religia este problema. Ci ceea ce este ingrijorator este confuzia dintre depresie si vocatia monahala.

O tara puternic asaltata de schimbari are nevoie de o profunda intelegere psihologica a efectelor acestora. Acesti copii care nu mai pot comunica pentru ca nu cunosc limba, au nevoie de un traducator si de rabdare. Aceasta tristete de a nu se mai regasi nicaieri ii impinge sa rataceasca. Au nevoie sa poata rataci in siguranta. Au nevoie sa se caute si sa se descopere. Dar nu in mijlocul unor dezbateri publice. Ci in privatul vietii lor.

Pe maine dimineata,

Cristina 

Improvizatii ale vietii

Un weekend foarte interesant supus libertatii. De a nu sti ce urmeaza sa vezi, de a nu anticipa ce urmeaza sa auzi, de a nu pregati directia in care sa o iei, de a nu tine priponita viata. Cateodata viata se razvrateste. Ca un adolescent rebel, isi cere dreptul de a fugi de acasa. Dar nu este un simptom, ci este un concediu.

Vrea sa fie libera sa danseze, libera sa rada in hohote, libera sa isi procure placerea.

Vrea sa strabata timpul intr-o singura noapte, sa isi uite varsta, sa petreaca nopti fierbinti in plina iarna si sa adoarma leganata de alte vise noi. 

Viata este o improvizatie. Un sir nesfarsit de bancuri, mai proaste sau mai bune. O continua avalansa de provocari. Te poti uita de dupa cortina sau poti pasi pe scena. Nu e comod acolo. Te ia cu transpiratii, iti intra lumina in ochi, te privesc capete fioroase, inghiti in sec si iti vine sa o iei la fuga. Dar o data ce te acomodezi, incepe sa-ti placa. 

Din impresiile acestui weekend: mere banale transformate in regine doar prin asocierea temporara cu nobile migdale, ras in hohote de-o seara, suficient cat sa crezi ca viata se poate lua pe ea insasi la misto si ani numerotati altfel decat prin cifre. Scorpions, Guns N'Roses, Queen, Bon Jovi si un loc nicaieri in timp. 

Un ciclu al vietii ce se innoieste de fiecare data cand un copil se scalda si apoi se aseaza in leaganul destinului sau. Trei ursitoare ce i-au menit viata. Si una care i-a menit libertatea de a-si alege ce doreste sa primeasca din ceea ce ii va oferi viata. 

Viata este o continua alegere. Ea nu ne invita niciodata sa ne oprim, sa ne supunem, sa uitam. Ea ne indeamna sa cautam.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Love means never having to say you're sorry

Astazi este ziua in care ne intrebam ce este dragostea. De ce nu ieri, de ce nu maine? Pentru ca tara noastra, precum o mireasa, are si ea cateva lucruri de imprumut. Unul dintre ele este sarbatoarea dragostei in stil americanesc. Cu inimioare, cu trandafiri, cu ciocolata.

Dragostea este puternic insufletita de pasiune. Fara aceasta este arida ca un desert, dar mult mai supusa previzibilului. Dragostea este egoista si plina de pretentii nejustificate. Pentru fiecare dintre acestea insa are o argumentare bogata. Dragostea crede in cauzele ei si le sustine pro bono in propria instanta. Isi cere apoi cu varf si indesat plata si rasplata. Dragostea este capricioasa si zambeste cu aceeasi tandrete cu care ea plange in lacrimi de crocodil. Te mangaie si le loveste cu aceeasi palma. Te leaga la ochi si iti prinde mainile la spate. Iti leaga sireturile la pantofii de la picioare si impinge sa cazi cu nasul in noroi.

Dragostea, tot ea te ridica din noroi, te curata si te face sa stralucesti. Te scoate la expozitie si te face transforma in perla sau diamant. Te trezeste in toiul noptii si te ingana in mijlocul zilei. Te impunge in fata biroului si te indeamna sa dansezi in ploaie. Dragostea este schimbatoare si mereu pusa pe sotii. Dragostea este morocanoasa si prevede cum va fi vremea.

Sofocle ne da cel mai bun exemplu. Lipsind de acasa un timp, pentru a-si dedica timpul filosofiei desigur, se intorcea acasa cu un prieten. I-a spus acestuia: astazi va ploua. Prietenul, uimit, a privit cerul perfect senin. Dar nu e vreme de ploaie, i-a raspuns el. Asculta la mine ce iti spun, a continuat Sofocle. Si o data ajunsi in pragul portii, o galeata de apa s-a napustit cu putere asupra lor. Sotia lui ii ura bun venit acasa. Dragostea are caile ei. 

Oricum ar fi, dragostea ne schimba profund. Este filogenetic inserata pana in maduva oaselor si ne defineste ca oameni. Ne insufleteste, ne invie, ne incurca si ne descurca. 

Dar cel mai important despre dragostea este ca inseamna sa nu fii niciodata nevoit sa iti ceri iertare. Dragostea este ea insasi o conventie a acceptarii in intregime a celuilalt. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Patru nunti si nici o inmormantare

De fapt astazi voiam sa scriu despre ziua de 13 si despre ghinioanele ancestral impamantenite. Dar am dat peste un material despre nuntile romanesti care m-a pus pe ganduri. Asa ca o sa scriu despre obiceiurile denumite superstitii, supranumite traditii.

Se face ca de cand suntem mici auzim "asa se face". Nu-i bine sa iesi pe usa cu stangul, nu-i bine sa calci pe prag, daca dai nas in nas cu pisica neagra o iei la fuga zece pasi inapoi si de calci in tot afluxul asta de adrenalina in ceva moale ti-ai asigurat norocul.  

Adevaratele provocari incep de la botez si se termina cand te duci in aceeasi pozitie in care te-ai nascut, dar in alta directie. Daca e fetita musai e roz, daca e baietel albastru. Daca e baita e musai cu aur, argint si mirodenii. Intr-o vreme era la moda hartia de 100 lei cu Balcescu, apoi brusc destinul nu mai rezoneaza decat la 100 sau 500 de euro. Nu-i de gluma, superstitiile tin cont de rata inflatiei.

Apoi talerul ce iti tradeaza viitorul. Daca pui mana pe pix, scriitor scrie pe tine. Daca pui mana pe foarfeca, croitor scrie pe tine. Daca pui mana pe paine, brutar sau obez. 

Dar ca sa ne intoarcem la nunti, daca te mariti in mai vei avea o soarta trista. Aprilie sau iunie ti-ar fi asigurat norocul. Daca pierzi din vedere bradul, galeata, turta, atunci te urmareste ghinionul. Daca nu stai fata in fata cu oglinda, n-ai nici o sansa sa reusesti. 

Despre inmormantari cu alta ocazie.

Ca sa ne lamurim, exista ghinion dinainte stabilit? Exista noroc dinainte impartit? Pai cica asa ar fi, vorba cantecului "cand s-o impartit norocu, fost-am eu dus la lucru". Vedeti ca am aflat de ce e romanul superstitios si de unde i se trage ghinionul? Din cauza ca munceste prea mult. 

Cica in zilele de 13 e mai bine sa nu iesi din casa, ca te prinde ghinionul din urma. Si de fapt, daca alegi intr-o zi de 13 sa muncesti, o sa ai ghinion tot anul. Si basca, unde mai pui si ca maine te sare Sf. Valentin din schema. Tot pentru ca s-a lipit ghinionul de tine.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Tara tuturor oportunitatilor

America, va gandeati la America mai mult ca sigur. Nu e cazul. Sa lasam macar zilele astea rusilor, sa aiba si  ei impresia ca sunt buricul pamantului pentru doua saptamani.

De fapt, ma gandeam la fantezie. Am vazut din intamplare un film denumit Austenland (2013, in regia lui Jerusha Hess ). O comedie draguta si lejera, fara mari acte dramatice si fara semne de punctuatie tragice. Dar cu ceva care da de gandit. Ce facem cu fanteziile noastre? Si daca cineva ne ofera transformarea lor in realitate?

Cu toti avem fantezii. Ele sunt constitutive psihicului nostru. Inca de mici ne formam anumite scenarii care au un miez languros constituit din fantasma. Ca o fi reziduul arhetipului jungian, ca o fi rezultatul inconstientului colectiv, ca o fi faptul ca fantasmele sunt universale si se transmit filogenetic. Ce mai conteaza, important e ca le avem cu totii.

Unii renunta mai usor si mai repede, altii raman captivi toata viata. In mod frecvent, cautam si modalitati de satisfacere a lor. Dar ne impiedica realitatea. Unde sa mai gasesti un print astazi? Dar un bordei clasic cu pat din paie si cazan agatat deasupra focului? Dar o exprimare poetica in rime? Sau o caleasca cu cai?

Ma intreb insa daca implinirea fanteziei este musai o punere in scena adliteram. Nu cumva este o reamenajare in parametrii realitatii actuale? 

Este vorba de acel "vreau sa pipai si sa urle este" al lui Tudor Arghezi sau este vorba despre o investire a interiorului nostru care poate redecora la nevoie si isi poate satisface totusi dorinta.

Daca tinem mortis sa ne intoarcem la origine, atunci producem o regresie. Si cand vrem sa ne intoarcem la realitate, constatam ca nu mai stim clar ce e real si ce e fantastic, ce e de demult si ce e de astazi. 

Si atunci avem de ales. Vrem fantezia de atunci sau vrem realitatea de acum? 

Vrem un scenariu care sa nu se abata nici un centimentru de la modul in care a fost scris sau vrem o adaptare moderna si practica a scenariului?

Cu alte cuvinte, vrem sa visam sau vrem sa traim? Caci daca alegem sa visam, nu vom fi ajuns sa traim niciodata. Dar daca alegem sa traim, vom aduce de multe ori o ofensa sacralitatii visului. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

De la Bucuresti la Sochi

Vine cate o vreme asa, cand te trezesti dis de dimineata, cu toti scheletii din dulap peste tine. Cam asa a venit si weekendul acesta, cu tot cu olimpiada de iarna si cu tot cu rusi. Oricat de mult am lauda vodka si caciulile rusesti, ma tem ca ambele sunt anacronice. Am trecut demult la whisky, iar iarna e mai mult primavaratica in ultimii 20 de ani. Vibratia plecata din interiorul cercurilor olimpice, vaduvite de unul care nu s-a deschis, nu a avut nimic sportiv. Ci mai degraba o avalansa de nostalgii putrede si urat mirositoare. Rusia nu este si nu va fi niciodata prietena nimanui. De aceea ne infioara ospitalitatea din casele lor si ne inspaimanta caldura din inimile lor. Cand nu ai scaunul lui Obama, esti obligat sa sezi chiar si cand nu te dor picioarele. Micimea nu trece niciodata. Nu cea de stat, ci cea a unei constiinte. 

Dar sa revenim la ganduri mai autohtone. Un weekend maraton al spiritului academic. In loc de sanie, Freud si Dependentele Eului. In loc de schiuri, o istorie zbuciumata a prieteniei stranse dintre depresie si toxicomanie. In loc de patine, o linie telefonica ce va prinde viata pentru mamicile care nu stiu ce sa faca cu bebelusii lor. Si pentru ca primum vivere, deinde filosofare si o competitie de triatlon: tarta cu ciuperci, tarta cu branza de capra, rosii uscate si sos pesto si tiramisu. Mintea are nevoie sa se impresoare in frumos, ideile au nevoie sa se incalceasca provocator, iar sufletul are nevoie sa se hraneasca corespunzator.

Teme-te de greci chiar si cand iti aduc daruri s-ar putea traduce zilele astea cu teme-te de rusi chiar si cand iti aduc zapada conservata cu aroma de tanc. 

Si o poveste cu talc. Cand esti alergat o viata cu prosopul, la finalul ei nu mai alearga nimeni dupa tine. Te alergi singur. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

PS. Promenade in Sochi, 1973

Gustarea zilei

Trebuie sa stii cand se incheie o etapa din viata ta. Daca te incapatanezi sa ramai mai mult decat e necesar, pierzi bucuria de a trai si sensul vietii.

Paulo Coelho

Gustarea zilei

Cel mai important lucru nu este sa castigi, ci sa participi, asa cum in viata nu conteaza triumful, ci lupta. Esential nu e sa cuceresti, ci sa lupti bine. 

Pierre De Coubertin

Infectia ADN-ului cultural

Se facea ca intr-o zi Romania s-a dus la doctor pentru ca nu se simtea bine. Si doctorul, dupa ce i-a facut o investigatie amanuntita, i-a dat verdictul dur. Suferea de o boala incurabila. Romania, siderata, si-a adunat cu greu cuvintele si a intrebat. Bine, dar care este aceasta boala incurabila? Incremenitocitoza.

Nici ca mai auzise vreodata de asa ceva. Si care sunt simptomele, a intrebat ea? 

Inima de piatra rosie, plamani imbacsiti de fumul trecutului, ficat doldora de grasimi ale prezentului, rinichi cu nisip margelat de Mamaia si splina indobitocita de la stat. 

Da, bine domnu doctor, se enerva Romania, eu mananc sanatos, fac sport, traiesc intr-un mediu natural, iubesc animalele, respect natura, fac baie in fiecare zi, ma protejez de bolile cu transmitere culturala, nu intru in vorba cu oamenii de rand. De unde am luat eu aceasta boala?

Ca sa fiu cat mai scurt, raspunde doctorul, o sa-ti dau si traducerea  mai pe romaneste. Suferi de prostie. Iar prostia este ea insasi definita ca o incremenire in proiect. Asa ca acum ma intelegi de ce este incurabil. Prostii nu numai ca se iubesc pe ei insisi, dar se si apreciaza. Ori nu exista vindecare fara acceptare.

Stupefiata (a doua oara), Romania a plecat cu coada intre picioare. Rasarise soarele pe strada ei cand venise Bill Clinton in vizita, iar cand George Bush facuse sa apara un curcubeu doar pentru ea, fusese in al noualea cer. Iar acum sa moara ea asa tanara si cu o viata inainte?

Dar doctorul uitase sa-i spuna ce era mai important. Din prostie nu se moare, ci se traieste mult si bine. Ceea ce facea verdictul realmente tragic.

Asa, ca sa-i raspund unui bun prieten care intreba cand ne mai vindecam, nu ne vindecam, ca nu avem de ce. Infectia esta una invizibila si a devenit o mostenire. Nu mai este o boala. Este o comoara la casa omului. Se da din generatie in generatie. 

Ca sa ne vindecam ar trebui sa resetam ADN-ul. Se pricepe cineva?

Pe maine dimineata asadar,

Cristina

Placerea din gura noastra cea de toate zilele

Va si gandeati deja la paine? Nu, nu despre paine este vorba. Si nici despre alimente. Desi cred ca romanii sunt consumatori record de paine. Totul se mananca cu paine. Cartofii, chiar si pastele. Radacini mai vechi ale foamei, insurmontabile si in vremuri imbelsugate.

Dar despre injuraturi voiam sa vorbim de fapt. Zi de zi ploua in averse cu ele pe strada, in metrou, in magazine, desi nu sunt anuntate la nici un buletin meteorologic. Cu o afluenta greu de oprit, cu o pofta ce-ti lasa gura apa, cu un nesat ce nu pune la indoiala vointa, ele sunt placerea noastra cea de toate zilele.

Gaturi, mame, zone posterioare, zone anterioare, organe de drept, organe de stat, chiar si organe ce n-au gresit cu nimic, toate sunt luate drept la tinta. 

Dar de unde vine aceasta placere? Acum putem sa filosofam sau sa psihanalizam. Cum preferati?

Daca filosofam, este vorba desigur de estetica uratului. Aia cu mucegaiuri si noroi si bube si preturi noi. Cand tot ceea ce este bun si frumos se ascunde in mlastina puturoasa a gandurilor subrede. Cand tot ceea ce este valoros se stinge in idei marunte de badaran, cand seamanul cel mai nobil este cocalarul si cand inima cea mai blanda este neinfricat organica. 

Daca psihanalizam, este vorba desigur de origini. Si nu numai. Stiti cum spune o porunca biblica, sa nu hulesti numele Domnului. Asa spune si inconstientul sa nu hulesti propria origine. Dar cine te impiedica sa o hulesti pe a altuia? Asa apar subtilele insertii oedipiene, mai putin subtilele insertii peniene, aprecierile narcisice si recunoasterile megalomanice. 

Ce-am aflat pana acum? Ca injuraturile au aparut pentru ca Oedip si pentru ca estetica urata? Am citat din silogismul celebru care face ravagii pe you tube. 

De fapt trebuie sa stiti despre inconstient ca el nu cunoaste morala, nu cunoaste estetica, nu cunoaste timp si nu cunoaste diferenta dintre gura si .....spate. Dar, slava Domnului, de aia s-a inventat Supraeul.

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Viata din umbre

Umbrele sunt intunecate, iar taramul lor este unul infricosator. Cand te avanti acolo nu ai cu tine nici o harta. Umbra este o ratacire a sinelui care se prelungeste mai mult decat poate cuprinde corpul nostru. Trece dincolo de noi si se ascunde in stralucirea sufletului. Se furiseaza aproape pe nevazute pana cand s-a facut intuneric si frig. Umbra nu are chip, nu-i putem distinge culoarea ochilor si nu-i putem atinge parul. Nu-i putem vedea zambetul sau pipai lacrimile. 

In ea este ceata, una atat de groasa incat nu iti poti atinge propriile maini. Umbra este un rechizitoriu al sufletului. Nimeni nu poate fi un calator daca nu a ratacit prin lume cautandu-se. Umbra este o cautare. 

Se poate intinde la nesfarsit daca nu privim putin in spatele nostru. Acolo suntem noi. La adapostul umbrei. Sau prizonierii ei.  

Si atunci, de ce sa mergem pe Taramul Umbrelor? Pentru a vedea viata asa cum este ea. In lumina ei minunata peste care se asterne brusc intunericul. In stabilitatea ei neclintita care se prabuseste spectaculos doar pentru a se recladi. La intalnirea mai multor suflete ratacite care se regasesc. Mai multor maini care se ridica impreuna. Mai multor oameni care sunt ca unul singur. Mai multor chipuri pe care nu le vedem. 

Unul dintre ele este al nostru. 

Bucurestiul se pregateste pentru cel mai uluitor spectacol al anului: Shadowland, povestea magica a companiei Pilobolus Dance Theater, o reprezentatie surpinzatoare, amuzanta si…infricosatoare.

Scufita Rosie si Heliade Radulescu

Se facea ca intr-o zi, pe cand in padure era iarna, s-a intalnit Scufita Rosie cu Heliade Radulescu. Scufita se pastra bine pentru cei 40 si ceva de ani ai ei si dupa ce scapase cu viata din inecarea prematura a Titanicului, dar si din bratele vanjoase ale lui Kate Winslet. De atunci, evadase practic pe culmile gloriei urmand ecoul celebrei strigari "I am the king of the world". Heliade Radulescu, ceva mai in varsta nitel, dar inca cu ochelarii tepeni pe nas si ruj rosu, cu vocea inconfundabila, inca mai rememora declinarea sudalmelor din engleza in romana, cu transformarea de rigoare, care il facuse celebru. 

Heliade o privi pe scufita de sus pana jos si invers si ii spuse: Aud ca ti-ai tras un film cu lupi. Scufita rusinata lasa capul in jos. Da, pe Wall Street l-am tras. Nu-i mare lucru de capul lui, continua Heliade. Pe mine sincer m-a cam luat somnul la el. Poate pentru ca lipseau bunicutele din el, intreba curioasa Scufita? Erau numai puicute una si una pe acolo. Nu, cred ca de la bani. Eu cand vad multi bani ma ia asa cu un cascat. Da de filmu' meu ai auzit? Care, zise Scufita, ala cu zburatul? Da, draga, e o metafora, ca nu zboara nimeni. De fapt, toti merg cu motocicletele. Aaaa, e treaba aia din reclama, adauga Scufita, cu respectul se capata, nu se ia cu forta? Nu, draga, e ceva ezoteric, se rasti Heliade. Ezo...ce?  Ezoteric, rase Heliade. Habar nu ai tu e ce aia. Hai ca ma grabesc la Berlinade. Tu ramai pe aici si pierde vremea. A si stii ceva, eu mai fac si partea a doua si partea a treia. Scufita il privi mirata si apoi zambi: eu le-am bagat pe toate trei intr-un singura.

Heliade ramase cu gura cascata. Nu stia ca se poate asa ceva.

Pentru cei care au simtit ceva ceata si ezoterism citind mica istorioara de mai sus, ea este o parabola. Intlanirea dintre filmul romanesc, reprezentat de cine alta decat Irina Margareta Nistor si filmul american, reprezentat de nimeni altul decat Leonardo Di Caprio. 

Morala: nu poti compara puricele cu elefantul si nici nu iti poti lua zborul cand ai buzunarele doldora de bani. 

Pe maine dimineata asadar,

Cristina 

Punguta cu doi bani

Cucurigu boieri mari, dati punguta cu doi bani. Va vine sa radeti de bietul cocos care alerga de zor sa-si recupereze cei doi bani. Pai din doi se faceau patru, din patru se faceau opt si tot asa. Este prima lectie despre cum sa faci economii. Din fericire, in ziua de azi, nu ne mai trebuie pungute si nici nu mai alergam dupa boieri sa le capatam inapoi. Boierii suntem chiar noi, caci stam in fata calculatorului si alegem ce ne seduce privirea.

O sa-mi spuneti ca asta nu e economie, ci dimpotriva risipa. Pai stati asa ca n-ati aflat inca totul. E vorba de cum le facem educatie banilor. De exemplu, se ia o hartie de 100 ron si se aseaza central, privirea fixata pe ea si barbia ferma. Si se incepe discursul motivational: asculta la mine draga mea. Eu, pentru ca sunt un om pofticios, dar totusi cu scaun la cap, am sa-ti dau drumul acum sa pleci spre alte maini, mai primitoare sau poate mai cheltuitoare decat ale mele. Oricum, printre straini, oriunde ai ajunge, da-mi un semn. Trimite-mi inapoi o particica din tine. Costul din stanga, coltul din dreapta sau macar ochelarii lui Caragiale. 

Si uite asa cu rabdare inveti banii sa se intoarca la tine. Semn dupa semn, aduni nenumarate indicii ca nu te pot parasi fara sa le fie dor de tine. Stia cocosul ce stia.

ADUNA.ro functionează ca o platforma online ce aduna magazine online din Romania si din strainatate. Beneficiul pe care il au utilizatorii site-ului ADUNA.ro consta in faptul ca pentru fiecare produs cumparat primesc o parte din bani inapoi. Adica, beneficiezi de cashback la orice cumparatură on-line. Si mai simplu: Invatati banii sa se intoarca la voi.

Si oricum, cocosul ar fi strigat azi: Cashback, cashback, boieri mari!

A(de)varul indragostit

A fost un weekend sub povara adevarului. Sub vraja noptii, adevarul zace in vino, dar la lumina zilei unde il ascundem? Ce facem cand sadeste samanta indoielii, cand ochii clipesc neincetat si inghitim in sec pentru ca inima bubuie in carcasa ei de fier? Cand simtim umbra minciunii scurgandu-se pe canalul cel urat mirositor al constiintei noastre si ramanem cu adevarul gol-golut?

Nu trebuie sa fie prea placut. O fi bine sa crezi adevarul, o fi de preferat sa il ignori. Te poti minti cu usurinta in timp ce te privesti in oglinda si iti spui ca ceea ce vezi nu esti tu insuti.

Sa trecem prin lupa adevarului cateva impresii din weekend. O iarna la intalnirea dintre Boboteaza si 1 Martie. Niste nameti ponositi si murdari cu aere de cataclism natural si zambet prafuit de Saint Moritz. Lopeti, lopeti si iar lopeti. 

O cina inedita la casoleta dar intre vise de portelan si melodii de karaoke. O ilustratie rasucita si renegata. Un gand ce nu vrea sa capete forma finala. Ii place tranzitia. Ii place sa fie el insusi.

O excelenta adaptare a piesei lui Moliere, Avarul indragostit. Despre cum sa-ti rascumperi inima pe datorie si apoi sa te indragostesti de dobanda ei. A datoriei, desigur. Despre control si manipulare si despre o concluzie iminenta. Inconstientul exista si daca constient ne calcam in picioare propriile dorinte, inconstient, picioarele lor vor calca pe noi. 

O tarta hibrid, Banaramel. Dar care a facut ravagii prin puterea magiei de a ramane neatinsa. Doar in poze desigur. Caci in rest, fundatia solida, tencuiala de caramel si acoperisul de frisca, plus termopanele din ciocolata, s-au vazut duse intr-o lume mai buna.

O promenada fara balada de rigoare. Doar multe umerase si o rochie superba, culoarea marii intunecate de ganduri patimase. 

Va intrebati cum a ramas cu adevarul pana la urma? Nici o grija. Nicaieri nu iese fum fara foc. 

Pe maine dimineata asadar, 

 Cristina 

Gustarea zilei

Daca ai destula rabdare, poti muta muntii din loc, dar daca ai destula inteligenta zbori peste ei.

Boris Vian

Gustarea zilei

Teama este principala sursa a superstitiei si una din principalele surse ale cruzimii.

Bertrand Russell

Prazul si americanii

Am revazut intr-una din seri Nea Marin Miliardar (1979, in regia lui Sergiu Nicolaescu), unul dintre cele mai reusite filme romanesti dupa parerea mea. In plin comunism, da impresia de occident ochiului privitorului, iar litoralul arata inzecit mai bine decat acum. Dar nu despre turismul marin era vorba, mai ales acum in februarie cand inghetam pe strazi. 

Ci despre fascinatia americana. Care n-a existat dintotdeauna. Romania a fost o tara prin definitie fascinata de cultura franceza. In perioada interbelica totul venea de la Paris. Rochiile, muzica, cuvintele. Doamnele plecau la Paris sa se scoleasca in eleganta, domnii sa se educe in stiinte.

Apoi a venit razboiul. Si americanii. Care in mod paradoxal ne-au distrus si ne-au salvat in acelasi timp. Au bombardat Bucurestiul si au pus capat unei ambitii marunte in raport cu lumea imensa. Ce rau cand esti mic si ai de ales numai intre rai mai mari. Cum o dai, nu e bine, doar daca esti abstinent precum Elvetia. 

Asa a aparut visul american. Si emigratia masiva, ochi plini de speranta incalziti de flacara Statuiei Libertatii. Care libertate avea sa pice o data cu statutul de imigrant, supus sclaviei perpetue prin originea lui alterata. The land of all opportunities. Power Flower. Peace. Democratia perfecta.

Prin anii 70, anii lui Nea Marin, americanii erau mai aproape de o fantezie decat de un vis. De abia se putea ajunge la rusi, daramite peste ocean. Si totusi visul era mai puternic ca oricand. Mafia, cabaret, dolari, miliardari, masini, limba engleza si praz.

Iar dupa Revolutie, doar ceea ce era american era autentic. Restul erau comunisme ieftine si de aruncat la gunoi. Nu ne-am gandit niciodata insa ca pana sa ajungem la mirosul pur al democratiei americane, ne vom intoxica cu atata de apa...de ocean. 

Si americanii sunt fascinati de Romania. Doar nu degeaba si-au cazat scutul antiracheta taman la Deveselu. Le plac sarmalele, femeile romance, horele si prazul.

Este o iubire reciproca. Dar la final puteti ghici cum se intampla lucrurile? Ei raman cu dolarii, noi cu prazul.

Vorba lu' Nea Marin: "pai ce facusi neica? iar le incurcaram".

Pe maine dimineata asadar, 

Cristina